Jungla din mijlocul potopului
Deschid un ochi cu teamă. Hmmmm…pare a fi lumină…hai să încercăm amândoi…uaaaa….soare! Nuuuu cred! În 5 minute sar din pat și îmi lipesc nasul de geamul panoramic ca să mă conving că ceea ce văd este realitate. Nu cred că avem un asemenea noroc și va veni doar mâine potopul. Într-o oră suntem îmbrăcați, mâncați și în așteptarea ghidului care se ne ducă în Parcul Național Bach Ma. De două zile am aflat cu stupoare că Vietnamul are 4 mari microclimate, fiecare cu sezoanele lui uscate și ploioase, nu două cum am crezut eu. Nu va plictisesc cu hărți meteo și grafice a căror înțelesuri ascunse le-am deslușit de când cu excursia în Slovacia iar acum din păcate mi le-am reamintit, însă pe scurt începeau să aibă sens pictogramele cu nori dublii și vreo 7 picături de ploaie pe care mi le arăta MeteoBlue în Hue. Și ieri. Și azi și mâine și încă două săptămâni de-acum înainte. E ca în Forest Gump: a început ploaia. Și s-a terminat în 6 luni. Well, în HUE am nimerit în mijlocul sezonului ploios, care ține din septembrie până în ianuarie. Tăntălaia de mine a crezut că Hue e în microclimatul asociat Sudului unde sezonul ploios se termină în noiembrie. Mno, țeapă! Și dacă vă spun că după Hue, am programat să stăm și o săptămâna la plajă în Hoi An ? Îhm….dar de asta vă spun eu altă dată. Așa îmi trebuie dacă sunt încrezută, mi se pare că le știu pe toate și nu am cercetat mai amănunțit.
Revenim la Parcul Național Bach Ma. Cumva, prin ceva miracol, vânturile au intrat în grevă azi și în prima parte a zilei mi se luminase și mie ecranul telefonului cu un soare timid. Părea ziua cu cele mai mici șanse de ploaie așa că ne-am asumat că o să ne ude, însă nu chiar așa tare. A, am uitat să vă spun că Parcul Național Bach Ma e zona cu cea mai mare cantitate de precipitații din Vietnam. Iar noi eram și în mijlocul sezonului ploios. Na ziceți voi cum ne-am combinat…
Din Hue până în Parcul Național Bach Ma sunt vreo 40 de km și faceți vreo oră. Mașina rulează printre lanuri de orez inundate acum, depășind din timp în timp câte un scuter colorat. În fața noastră Bach Ma își avântă vârfurile molcome spre cerul pe care începeau să se adune norii.
Ajungem la poartă. Parcarea e goală și rangerii se uită la noi, de parcă suntem picați din lună. Da, cred și eu. Cine fras vine în Vietnam să facă hiking. În locul cu cele mai multe precipitații. În mijlocul sezonului ploios. Și eu m-aș fi uitat la fel.
Drumul asfaltat începe să urce în serpentine. Din loc în loc ne oprim. Priveliștea e absolut spectaculoasă. Jungla se întinde cât vezi cu ochii în zare. Vârful e cuprins de ceață. Fluturi mari, albaștri ne înconjoară. Și e atât de liniște încât vorbim în șoaptă. Nici noi nu știm de ce, că pe o întindere de câteva sute de hectare, cred că numai noi suntem. Mai mergem pe jos, mai mergem cu mașina.
La o curbă, dintr-un copac o maimuță ne taie calea. Damn! Ne dăm toți jos să o vedem mai de aproape. E o familie destul de numeroasă și fac o zarvă grozavă. Puii chițăie prin liane și curioși, dar și temători. Încerc câteva poze, dar focusul mă trădează și în afară de câteva crengi pozate cu grație nu reușesc mare brânză, așa las deoparte aparatul. Ne distrăm cu maimuțele până când una destul de vânjoasă a început să țipe ca toți dracii de fiecare dată când Cristi se apropia mai tare, drept urmare am hotărât să nu ne împingem norocul prea tare azi și am luat-o la papuc mai departe.
Spre vârf am trecut pe lângă stațiunea fantomă ridicată de elita franceză care a locuit aici în vremea colonizării. Vile frumoase, se ridică din junglă și nu îmi pot decât imagina cât de minunat trebuie să fi fost să te trezești aici în fiecare zi în ciripit de păsări, cu maimuțe amuzându-se printre crengi.
Pe măsură ce câștigăm altitudine, ceața ne înconjoară și suntem acum într-o mare de lapte. În curând ajungem pe vârf. Aici, ciuciu view, că eram în nori complet. Dar vorba aceea: bine că încă nu plouă. Admirăm clopotul, dăm și noi de trei ori în el și ne punem o dorință, că cică așa e tradiția. Sunetul se sparge în șapte zări. Stăm câteva minute admirând norii ce se ridicau din jungla deasă. La primul strop mic de ploaie am luat-o înapoi.
Încă un drum cu mașina de 5 minute și ajungem la capătul traseului 5 lacuri. Când pun piciorul jos începe să toarne de parcă s-a terminat lumea. Really? Adică chiar nu mai putea aștepta o oră? Că doar atât va fi traseul ăsta.
“Ce facem? Mai mergem? “ se uită ghidul spre noi. “Hell yes!” și de-a fi să vină potopul, că tot merg. Îmi strâng geaca de ploaie pe mine și hai.
Intrăm în pădure. Cărarea e lată, cu pietre și bolovani alunecători. Din loc în loc, cabluri ajutătoare, trepte amenajate și balustrade proaspăt vopsite. De care am reușit să mă lipesc și mă colorez cu verde. Dar să știți că vopseaua nu era de foarte bună calitate, că a ieșit la prima spălare ?
Din cer cade atât de multă apă încât îmi pare că stă cineva cu un furtun și dă pe noi înadins. Habar n-aveți voi ce poate însemna noțiunea de ploaie ….
Calc cu atenție, că în stânga e o prăbușelniță sadea, iar în dreapta e cam îngustă cărarea. Mână, picior, fii atentă de ce te prinzi…
“Auzi, da aici sunt șerpi?” îl aud pe Cristi
“Daaaaa, e plin. În special cobra“
„ Și? ai văzut?“
„O grămadă. Da să știți că mușcă doar când calci pe ei”
Ieiiiii, super! și dacă nu te uiți ca tăntălăia la copaci și te prinzi de unul din greșeală? Crezi că va fi înțelegător? Că pot să îmi cer scuze, să știți. Mno, încep să mă uit mai cu atenție la toate cleoambele de care mă agăț. Din cauza ploii era să ratăm primul lac. Nu de alta, dar râul curgea atât de umflat, că nu mai era nici o diferență. La prima traversare, iau apă la piciorul stâng. La a doua, la cel drept. Geaca încă rezistă, așa că să le dea Cel de Sus sănătate celor de la Columbia că sunt oameni serioși și fac haine ca lumea. Undeva între al doilea și al treilea lac s-a oprit ploaia și a ieșit și soarele.
Hai repede la poze că nu mai pupăm noi azi așa ceva. Picioarele mi se obișnuiseră cu traseul. Bolovan, bolovan, o liană, ai grijă la cap, nu pune mâna pe șerpi, încă o traversare. Era ceva magic în jungla tăcută și verde. Razele soarelui răzbeau printre crengi și aburi se ridicau din apa învolburată de o culoare ireală. Doamne, sigur am făcut ceva bine să merit hike-ul ăsta. O dată cu ultimul lac, panta s-a mai domolit și cărarea s-a lățit traversând pădurea.
În curând ajungem și la cascada Do Quien, care cred că ar fi arătat tare bine de jos. Nu de sus cum o priveam noi. De la Do Quien la capătul traseului am mai făcut vreo jumătate de oră, pe o cărare lată, admirând fluturii albaștrii și mulțumind lui Budha pentru ziua asta.
Dacă ți-a plăcut și vrei sa citești toate capitolele din seria Vietnam, le poți găsi AICI.