Borobodur, Prambanan și cum e să fii vedetă
Vacanța asta o voi ține minte mai ales prin prisma trezitului de dimineață (nu voluntar, să ne înțelegem) și a celor 11 avioane pe care le-am schimbat… Oricum din astea nu mai fac… Zic eu 🙂
Din Bukit am plecat bineînțeles la 6 dimineața, zburat din Medan în Yogyakarta și apoi lâncezit la hotel. Aici trebuie să vă recomand un hotel spectaculos. Sofia Boutique Residence. E nou, deschis doar în 2018 și e de-a dreptul decadent. Mic, super cochet, piscină, restaurant, camerele enervant de mari. Pot doar să spun că și-a meritat din plin cei 50 EUR/noapte. Oricum era o trecere destul de abruptă de la dușul nostru prin nucă de cocos, cu apă rece din junglă, la baia luxoasă cu produse de la Bvlgari. Un pat în care nu m-am prea întâlnit cu Cristi, ne-a ajutat să recuperăm orele pierdute de somn. Nu de alta dar dimineață aveam din nou trezirea la ora trei.
Sună alarmă… trei dimineața… surprinzător, mă trezesc mai fresh decât mă așteptam. Azi e o zi spirituală: mergem să vizităm templele Borobodur și Prambanan. Trezirea la trei se datorează faptului că cică le vedem la răsăritul soarelui. Noi i-am găsit pe unii care ne-au dus în aceeași zi la amândouă și aveau un fel de mic dejun inclus. Toată afacerea asta a costat 650.000 rupee, adică în jur de 37 eur. Nu e țeapă, dar se poate mai ieftin. Va comandați un taxi cu aplicația GRAB sau GO JECK, și vă ia doar 500.000, adică 28 eur, însă sunteți doar voi și stă la dispoziția voastră 10 ore, dacă vreți. Asta am aflat ulterior, bineînțeles.
Să revenim la răsăritul nostru… Pe beznă și un trafic destul de nasol pentru o oră așa micuță, ajungem în parcare la Borobodur. Șoferul îl lasă pe un brit și noi mergem mai departe… Adică unde prietene? Cică pe un deal lângă Borobodur, de unde se vede răsăritul și mai spectaculos, și se vede și templul și apoi la ora șase, ne întoarcem la Borobudur, că doar atunci se deschide… Sceptică și cu un ușor sentiment de țeapă, încerc să mă simt specială, oi fi eu aceea care l-a prins pe Dumnezeu de-un picior și va vedea ce alții n-au văzut. Urcăm pe întuneric la un loc de bel-vedere și ne punem pe așteptat. Încet începe să se lumineze. Fain domnule, nu am ce zice, dar nu chiar așa încât să merite plata celei de-a doua intrări și în plus Borobudur-ul nu se prea vedea. Ok… Ne-am luat-o, ce să zic. Și ca să fie treaba bună, nici soarele nu prea excela că era înnorat. Nu îmi era ciudă decât de trezitul de la 3, dar pe principiul ciudei pe capra vecinului, nici cei care au mers direct la Borobudur nu au văzut mare lucru. Așa! Deja mă simt mai bine.
După ce ne-am plictisit de răsăritul ăsta fără soare, ne culege șoferul și ne duce la templul mult așteptat. Mă abțin cu greu să nu comentez vis-a-vis de plimbatul hoha pe dealuri și pe banii noștri. Aici de menționat este că dacă îți cumperi bilet la Borobodur și Prambanan pentru aceeași zi costă mai puțin – adică 600.000 IDR versus 750.000 IDR dacă le-ai plăti separat.
Mno hai să vedem… Templul mare, multă lume… Arată ca o piramidă cu mai multe etaje și cică trebuie să le faci pe fiecare în sensul acelor de ceasornic, ca să îți arăți respectul pentru zei. Le facem, dar mai ales ca să scăpăm de puhoiul de lume ce se înghesuia la poze. La zei spunem noi un Doamne ajută și o fi bine 🙂 Ce trebuie să știți despre Borobudur: e cel mai mare templu budist din lume și a fost construit undeva în secolul 9. Abandonat în secolul 14 datorită trecerii regiunii Java la Islam, în 1975 a fost cuprins în patrimoniul UNESCO și a trecut printr-o restaurare masivă. De atunci e un punct important de pelerinaj și desigur o atracție turistică. Mai multe citiți voi pe Wiki.
Ce pot eu să spun, e că are foaaarteee muulte trepteeee, că te bate soarele în caaaaaap și faci insolațieeeee dacă ai curaj să mergi după ora 10 dimineața și să nu faci greșeala să crezi că o să fii doar tu și aparatul tău foto. Chiar și dacă te trezești la trei dimineața, ca unii fraieri (noi adică), să prinzi răsăritul. De fiecare dată când vei reuși să setezi și ISO și expunerea, mai pui și un filtru și găsești unghiul perfect, se va găsi unul să își facă un selfie fix în fața ta. Și atunci îți vine să îți arunci aparatul cel nou de pe ultima platformă a templului și să îți cumperi unul de-ăla de plastic, de unică folosință, cu care să nu mai ai atâta bătaie de cap… Sau să îl dai de capul ăluia cu selfie… Nu mă judecați, că devin violentă când nu îmi ies pozele… Oricum, nu fii frustrat, înțelege că nu ai pățit-o doar tu și oricum nu concurezi pentru National Geographic.
Terminăm noi cu acele de ceasornic, cu cele ‘nșpe platforme ale templului și cu fotografiile mele imperfecte și coborâm de pe patrimoniul UNESCO, tocmai la timp să ne asalteze un grup de fetițe. “Miss, miss, want to take a picture? Sure” 🙂 Zâmbesc eu amuzată, o poză, două, deja se îngroașă gluma… Astea mici cred că sunt cu clasa în excursie… Șirul de poze nu se mai termină. Zâmbetul meu e din ce în ce mai strâmb și mă uit disperată spre Cristi să mă salveze, dar nici el nu e pe roze… Asaltat de o trupă de fete, astea cred că sunt la facultate, bagă poză după poză… Alea mici nu știu cum să zâmbească mai frumos și mai fâstâcit. Mno, ce să fac dacă e frumușel… O fi el deștept, dar nu l-am luat doar pentru asta 🙂 Ni se încrucișează privirea la un moment dat și ne facem semn unul altuia… Run Forest , run!
O luăm la picior la fix, că tocmai oprise un autocar cu o trupa nouă de școlărițe. Mă și vedeam vedetă pe HI5. Ne culege șoferul și o pornim înspre Prambanan.
După o oră jumate ajungem. Prambanan este unul dintre cele mai mari complexuri de temple hindu din Asia și cel mai mare din Indonezia. Are vreo trei temple principale și mai multe templuțe mai mici, a căror construcție a început tot prin secolul 8. Arhitectura hindu e impresionantă, cu turnuri, turnulețe și o dantelărie de motive și povești sculptate în fiecare piatră care mai stă încă în picioare. Citiți voi pe Wiki ce e de știut, nu de alta dar nu vreau să vă spun tâmpenii 🙂
Va recomand însă, din parcarea templului principal, să o luați spre templul Sewu; e cel mai îndepărtat templu din complex și faci vreo 15 min pe jos, motiv pentru care majoritatea preferă să rămână la complexul principal. La Sewu nu e nimeni. Poți să te plimbi în liniște, să faci oricâte poze vrei tu, să simți într-adevăr esența acestui loc. Și parcă fiecare piatră îți spune povestea ei și fiecare treaptă poartă o povară și fiecare intrare în templu e cumva mistică și ți-e și teamă și ești și curios și te trezești între întrebări existențiale la care nu știi răspunsul. Și foarte important! Nu sunt fetițe care să te hăituiască pentru poze 🙂
Deja e ora 14 și soarele mă cam troznește… hai să terminăm cu templele zic. Mă simt suficient de spiritualizată pentru ziua de azi. Îl căutăm pe șofer și în maxim jumate de oră suntem din nou în traficul haotic ce ne poartă înapoi înspre hotel.
Băgăm o plajă scurtă și o baie la piscina la care suntem doar noi. Seara o încheiem cu o cină la restaurantul Yam Yam, unde vă recomand peștele la grătar cu legume, iar cireașa de pe tort, o vizită la magazinul de antichități de lângă. Ce nu vă recomand este însă o plimbare pe Malioboro Street, care e o țigănie maximă, super aglomerată, lungă ca dracu și de unde nu vă poate lua nici un taxi. Asta e… nu le poți nimeri pe toate 🙂
Acest articol face parte din seria Indonezia. Dacă vrei să citești toate capitolele și întreaga aventură, dă click AICI.