Viața la țară, în Bukit Lawang
Turul începe cu o scurtă prezentare a satului Bukit Lawang care ne este gazdă și pe care aseară, pe beznă nu apucasem să îl prea vedem. Ce să zic… e urât. Nu știu cum aș putea să o spun altcumva… dar e chiar urât. Cocioabe mici, înghesuite una în alta, alternate de-a lungul râului de pensiuni care nu se potrivesc cu nimic, într-un plan urbanistic mai mult decât inexistent. Mă felicit din nou pentru alegerea locului unde stăm și cu gândul acesta în minte suntem preluați de un tuk-tuk, în care fundul meu și al lui Cristi abia încap. Recunosc că sunt mai dotată ca el, la acest capitol 🙂
Ghidul nostru e în față pe o motoretă ce pare că își dă duhul la fiecare pantă mai serioasă. Nu va închipuiți că tuk-tuk-ul era ceva clasă VIP. Mă lua cu spaimă la fiecare curbă mai abitir. Intrăm în zona de sate și în fața noastră se desfășoară lanuri de orez, plantații de arbori de cauciuc, palmieri și case mai mult sau mai puțin îngrijite. Ne oprim și învățăm cum se face tofu, zahăr brun, cauciucul cum se extrage și cum arată fiecare planta la care îi știam denumirea doar de pe plicurile de condimente.
Intru în vorba cu șoferul nostru. Aflu că s-a născut in Bukit Lawang și cum se spune mulțumesc: terimacasi… sau ceva de genul ăsta… nu vă supărați pe mine, dar deși l-am repetat azi de cel puțin 50 de ori, tot nu am reușit să îl țin minte. Cred că mi s-a pierdut neuronul în atâtea senzații noi. Îmi mai îmbogățește dicționarul cu “sama sama ” (cu plăcere), dreapta, stânga și înainte (pe care le-am uitat deja). Ne oprim la o casă, mă rog asta e mult spus, unde vreo cinci fetițe dau buzna peste mine, fluturând telefoanele… Cică vor să facem o poză… Mno… I feel like a rockstar… Hai la poză cu maimuța… aia fiind eu, evident. Accept cu greu amestecătură asta de sărăcie, cu smartphone-uri, ghizii care se distrau maxim și noi, care eram clar în afara contextului.
Următoarea oprire din Bukit Lawang, o altă casă de localnici, unde o doamnă ce în opinia mea nu avea mai mult de 20 de ani, deși numărul de copii din dotare, respectiv patru la număr, o recomanda pentru o vârstă mai înaintată, împletea de zor niște frunze de palmier. Cică cu astea se face acoperișul. Hmmm… can I try? Ofcourse… mă apuc eu total încrezătoare în skill-urile mele, însă o dau de gard la prima împletitură… Nu e chiar așa ușor cum credeam… copii se prăpădeau de râs în spatele meu, ghidul și soțul din dotarea mea îmi făceau poze la mitralieră… clar, azi sunt o stea în devenire. Cu atâta presiune pe mine, nici nu mă mir că îmi împletesc degetele pe acoperișul ăstora. Ok, hai să ne regrupăm și să fac și eu măcar două frunze amărâte, să dea bine la cameră. În sfârșit îmi iese îmbârligătura de frunze și primesc răsplată un ropot de chiuituri. Mno, asta da susținere… Îi dau înainte cu terimacasi, care evident că nu mi-l amintisem și a fost necesar să îl întreb din nou pe ghid… Damn, ce mama zmeului nu țin minte cuvântul ăsta?! Mai câștig două poze cu copii din ogradă, terimacasi frumos și o luăm înspre următorul sat ca să mâncăm.
Cu tuk-tuk-ul aproape dezmembrându-se la fiecare groapă mai sănătoasă, ajungem în fața unui local, în care trebuie să recunosc, în lumea mea nu aș fi intrat decât dacă m-ar fi premiat cu un bilet la business class. Long international flight, să fim înțeleși! Ne așezăm la o masă de plastic și în fața noastră încep să se aștearnă tot felul de farfurii cu sosuri colorate, orez și legume pe care nu reușeam să le identific. Mică dragăăăăă… dacă nu mor acum de la asta, sunt safe for the rest of my life… Mai cu târșă, așa, că sunt sclifosită la mâncare, încerc cu vârful furculiței din fiecare… Hmm… nu e chiar gravă treaba. Unele dintre ele sunt chiar bune, însă recunosc că nu e una dintre bucătăriile mele preferate.
După masă, facem și turul pieței locale. Fructe colorate, pești urât mirositori, înghesuială, ca pe vremea răposatului la chilli. Legumele, cel puțin cele pe care reușesc să le recunosc, sunt tare mici… probabil asta e mărimea lor normală și am uitat noi cum arată. În jurul nostru fețe zâmbitoare care ne fac cu mâna de parcă suntem cel puțin de neam regal. Ochi negri ne zâmbesc de după hijab-urile colorate și mânuțe flutură în vânt după doi albi pierduți într-o piață din Indonezia.
Cu imaginea asta pe retină, ne preluăm transportul de lux. În deja cunoscutele hurducături, ajungem la hotel, la fix pentru a admira cu două Mojito în mână, un apus fenomenal peste jungla de un verde ireal, străbătut doar de hârjoana prin liane a maimuțelor. Care nu sunt nici gigantice, și nici carnivore…
Acest articol face parte din seria Indonezia. Dacă vrei să citești toate capitolele și întreaga aventură, dă click AICI.