Sau când te crezi mai presus de Google Maps
Cristi scoate fum pe urechi, iar asta mică de la recepție zâmbește sfios ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. “Nu este posibil” punctează iubitul meu “ne-am înțeles la 20 de dolari ieri, nu puteți acum să îmi cereți 35 de dolari”. Nevăstuica mică ne face, zâmbind ca la Nufărul. Ieri ne înțelesesem să ne aducă un scuter de închiriat, iar acum, după nici 12 ore, ne cere aproape dublu, cu o candoare demnă de Oscar. ”Da, știu, dar acesta este prețul acum”. Cristi mai are puțin și cred că o dă la maimuțe… sau o îneacă… sau o bate peste degete cu ediția lucioasă în copertă colorată de ghid turistic Koh Rong…posibilități sunt nelimitate. Îl văd cum își înghite toate apelativele și încheie cu un “Ok” apăsat și destul de amenințător de la înălțimea celor 192 cm. Eu încerc să îl calmez, că nu facem nimic dacă suntem amândoi infatuați. Măcar de un cap limpede avem nevoie, așa că ne enervăm pe rând.
Plecăm supărați și bombănind spre sat. Eu ma întorc după ghidul turistic, poate avem nevoie. În drum, două cocioabe, trei scutere.
“Hello, do you speak English?”
“Yes, yes”
“Scooter for rent?”
“Yes, yes”
”How much?”
“Yes, yes, 20 dollars”
“I give you 15”
“Ok”.
Problema rezolvată. Treaba asta cu negocierea cu siguranță poate funcționa în favoarea ta. Mândri posesori ai unui scuter, fără căști desigur, că nu suntem în Elveția, pornim spre mult dorita Lonely Beach aflată tocmai în capătul de Nord al insulei. Drumul destul de lat, gropi ici și colo, circulație mai puțină. Desigur fără asfalt. Oricum cred că insula asta nu a văzut cum arată asfaltul și nici nu cred că va vedea prea curând. Ghidul turistic de Koh Rong luat de la nevăstuică e total ineficient, așa că îi dăm înainte…
Trecem pe lângă case colorate, iazuri verzi, mangrove uscate, căței toropiți și copii cu gura până la urechi. Jungla deasă și verde se împreunează uneori deasupra noastră, unde drumul se îngustează. Oprim des să ne pozăm, până mai arătăm într-un mod rezonabil. În urma noastră nori de praf roșiatic se ridică. Uneori, din junglă mai apare brusc câte o motoretă ce ne depășește în trombă. Am praf și în urechi cred. Oare așa se simte și Simona la Roland Garros?
Ușor drumul se face mai mult de o bandă și deja e o adevărată provocare să ții scuterul drept încărcat cu doi oameni. Eu mai mult fac trekking, iar Cristi mai mult împinge la vehicul. Ne oprim să luăm o apă și să ne reorganizăm. Ne uităm pe hartă, făcusem cam trei sferturi din drum, însă Google Maps de aici ne înjură și nu ne mai arată nici o cale de acces. În continuare ediția 2019 de ghid turistic din Koh Rong se dovedește total inutilă…Știam noi că drumul e nasol, dar nu ne închipuisem că e chiar așa. Domnișorica de la apă confirmă “yes, yes, very bad road”… Mno bine, dacă chiar așa e, îi dăm cu abort the mission, mai ales că îmi amintisem de King Cobra și zău nu aveam chef de pus în aplicare măsurile de prim ajutor asimilate. Lonely Beach să fie sănătoasă și să rămână Lonely, că așa și merită, zău!
Facem o întoarcere de 180 de grade și o luăm spre Long Beach, ce îmi rămăsese la suflet de când cu pirații. În drum, o mică oprire la Palm Beach, pe care nu v-o recomand, că e mică, murdărică și băteaaaaa un vââââââânt de mi-a stricat cu totul dramul de freză de zână pe care îl mai dețineam. La Long Beach am ajuns prăfuiți și însetați. Ne-am arvunit două paturi de plajă într-o margine mai liniștită, iar următoarele 3, 4 ore am pus pe repeat schema plajă, apă, cocktail. Soarele începea să se lase și eram deja cam amețiți de la atâta bine, așa că am luat-o cu regret înapoi spre hotel.
Ieșim noi în drum, mergem 5 minute și ar fi trebuit să o facem stânga, însă vedem un drum destul de bunicel în dreapta de pe care tot veneau localnici. “Baby, hai și noi pe acolo” “Da, dar nu știm unde duce și pe Maps se întrerupe” “Aaaa, ce mai contează, vedem noi”. Acum, gândindu-mă retrospectiv, constat că afirmația asta în tare multe belele ne-a băgat… Poate ar trebui să ne reconsiderăm atitudinea. Sau să fi dat un ochi pe minunatul ghid turistic de Koh Rong, dacă tot l-am cărat cu noi…Whatever…
În prima faza a fost ok. Drumul ducea razant pe marginea mării, noi eram cu gura până la urechi. Ne mai oprim să ne pozăm, ne mai pupăm, ne mai salutăm cu localnicii, că tare sunt simpatici. La un moment dat drumul se termină și dăm într-o alee de maxim un metru lățime ce continuă șerpuit spre sat. Eu mă dau jos și hai la trekking din nou. Trecem de sat, se termină aleea, ajungem pe plajă. Damn! Și acum? Că totuși ultima dată când verificasem eram cu scuterul, nu cu șalupa. Întreb eu în dreapta, stânga, că știam că e o cărare ce dădea în drumul principal. În cele din urmă ginim direcția și hai la deal. Eu pe lângă, Cristi pe motor. Drumul cu o înclinație serioasă, mai rău ca la Pietrele. În urma scuterului ieșea un fum cam negru și mirosea și ceva destul de ciudat. Io mă gândesc că nu e de bine și mă rugam să nu fie necesar să cărăm scuterul în cârcă până în sat.
Se mai încoardă o dată Cristi cu tot cu motor și ajunge în sfârșit pe culme. Doamnez’ mulțam, nu a explodat nimic. Stăm noi să admirăm marea azurie și două păsări toucan ce făceau o zarvă teribilă. Nu mă urc bine pe scuter, să pornim la drum, că trec pe lângă noi doi briți, plini de praf “Be aware guys, this is just getting worse” Great! Mai facem douăzeci de metri și drumul se rupe aproape de tot. Eu o iau din nou la papuc și îi dau cu îngerelul să nu explodeze motorul, să nu cadă Cristi și dacă s-ar putea să nu apună soarele chiar acum. Pe când credeam noi că am scăpat, dăm de un iaz, traversat de o punte extrem de precară. Are you kiddin’ me? Eu treceam cu grijă, dar Cristi cu scuterul? Doi localnici ne văd ezitarea și ne încurajează” It’s ok sir, it’s ok” La atâta galerie ce să mai faci… Închizi ochii, apeși accelerația și speri să nu faci baie. Când îi deschidem constatăm că puntea a ținut, scuterul e încă întreg și noi încă pe el.
Încă un sfert de oră, plini de praf și adrenalină parcăm bestia în curtea proprietarilor. Mno așaaaa cevaaaa… Nu mi-aș fi închipuit de dimineață că o să facem chiar off road pe scuter. Mă uit la Cristi, ne umflă pe amândoi râsul, mulțumim lui Budha că suntem întregi și ne aciuăm în primul bar unde în compania selectă a unei mâțe tare prietenoase am savurat o pizza cu gust divin și am pus punct unei zile demențiale.
Acest articol face parte din seria Cambodgia. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.