Cap. 11 – Sihanoukville – Ziua în care mi-am numărat păcatele

Îmi repet în gând toate păcatele și promit Celui de Sus că nu mai fac nici unul, în timp ce barca gonește cu noi spre Sihanoukville, trântindu-se pentru a zecea oară de valurile amenințătoare. Îmi clănțăne dinții în gură, mai zic o dată Tatăl Nostru și strâng și mai tare bara de care m-am proptit. Cred că dacă scap cu viață, o iau acasă… deja face parte din mine. Oricum nu cred că mai pot să-mi descleștez mâinile de pe ea… Frica m-a cuprins la primul val mai măricel, după primele 5 minute de drum și de atunci număr fiecare moment și fiecare metru ce ne aduce mai aproape de uscat.

Mă uit la fețele celor din jurul meu. Toți relaxați, Cristi ușor încordat. Îmi promit că dacă scap întreagă, never ever nu mai pun piciorul pe o barcă așa mică. Mergem cu feribotul, măcar ăla dacă se scufundă durează ceva timp. Nu termin gândul, că mai luăm un val uriaș ce ne trântește de apă și barca se înclină pe o dungă. Acum chiar murim, nu există îndoială. Zic și Îngerelul, poate ajută. Șoferul cârmește ambarcațiunea, ce îl ascultă și se reașează cu fundul pe apă. Deschid ochii. Hai că suntem bine. Mă uit disperată în jur, să văd în caz de naufragiu ce fras facem. Nu văd veste de salvare și mă panichez mai tare decât eram deja. Suntem în dreptul unei insule și valurile s-au mai domolit. Oricum de ne răsturnăm n-avem nici o șansă să ajungem la mal.

Încep să mă întreb, dacă oare barca plutește și cât timp înainte de a se scufunda. Dracul m-a pus să vin în Cambodgia? Jur pe toți sfinții ca de acum încolo să nu mai depășesc granițele Europei. Ce Europa! Doar în Elveția și țările nordice. Nu mai am încredere în altceva.

Mai luăm un val pe dreapta și altul se cască amenințător din stânga. Îngerelul se pare că e total ineficient. M-am hotărât, nici în croaziere nu pun piciorul. Oare o fi rece apa dacă stai mult în ea? Barca se redresează și deja bufniturile pe drept nu mă mai înspăimântă așa tare. Văd orașul și alte bărci pe lângă noi. Măcar de ne scufundăm aici, ne văd și alții.

Doamne, Doamne, oare de ce te-ai face vreodată marinar? Cred că alt marinar, în afară de Băsescu, nu cunosc. Nu cred că i-a fi fost tocmai ușor. Gândurile îmi zboară haotic, la fel ca valurile uriașe ce ne înconjoară. Văd portul și mă gândesc că măcar avem o șansă. Toți din jurul meu sunt pe telefoane. Oi fi eu singura panicată din barca asta? Motoarele încetinesc ușor și toată încordarea dispare, ca și când nu ar fi fost. Am ajuns. Încă trăiesc. Pfui… That was close!

 

PS: Pozele sunt făcute cu mult după ce am supraviețuit, revenit puls, hidratat și mai zis un Tatăl Nostru de mulțumire.

 

 

Acest articol face parte din seria Cambodgia. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.

Leave a Comment