Traseu Tre Cime de Lavaredo –
“I took a walk to the mountains and I came taller than the trees”
Pentru ultima zi am zis să rupem gura târgului cu faimosul traseu Tre Cime de Lavaredo. Fusesem în grupul Sella, vizitasem Puez Odle, era timpul pentru giganți.
Pornirea a fost devreme, căci știam că vom putea trece cu mașina nerestricționat doar până la ora 8, iar dacă depășeam ora respectivă se aștepta pe ambele sensuri înainte sau după Misurina. O mașină cobora, una urca. Pe același motiv de reducere a poluării.
Timp aproximativ 2 ore, direcția din Selva spre Cortina D’ampezzo. Stațiune care deși așezată la baza unor unor munți cel puțin impresionanți, mi s-a părut mult prea comercială, mult prea aglomerată, mult prea mare, drept urmare mi-am acordat eu mie niște bulinuțe că nu alesesem să stăm aici. Sătucul nostru mi se părea raiul pe pământ. Să revenim… O dată trecuți de Cortina D’Ampezzo șoseaua șerpuiește spre înălțimi. La fiecare curbă, începi cu “ui ce fain îi” și termini cu “ce m-aș mutaaaa aiceaaaaa”, construcții care mi-au adus în vedere două lucruri: că avem accent de ardeleni și că dacă partea cu mutatul apare așa des în mintea noastră poate ar trebui să avem o discuție serioasă vis-à-vis de acest aspect. Whatever. Pentru că ne lălăisem ca doi fraieri cu “ui ce fain îi” și poze la fiecare cotitură de drum, bineînțeles că depășisem sănătos ora 8 și ne-am împlântat înainte de bariera unde plătești taxa de intrare în parc, în cea mai mare coadă posibilă. Așa că am stat pe tușă vreo oră, până când am trecut. De acolo până la Refugiul Auronzo de unde încep traseele de lângă Tre Cime faci vreo 20 -30 minute. Ok, ne parcăm fericiți. Mă uit în jur. Panică. Iarăăăăăăă lumeeee? Sweet Jesus, da toată planeta face traseul ăsta?
Cărarea care e de fapt o stradă pietruită în toată regula, care pe la noi pe lângă Alba, ar trece aproape la nivel de DJ, era împânzită de toate categoriile de călători. De la domnițe cu blănițe și chihuahua la purtător, la montaniarzi adevărați cu carabinele zăngănind și căști multicolore atârnând neglijent de rucsacii prăfuiți. O luăm și noi cu turma, în același sens. Oricum de o luam în sens invers cred că cream traffic jam, ne băteau și ne dădeau și pe TV să ne facă de minune. Traseul ia direcția Refugiului Lavaredo, însă pe când eram noi frumos pe autostradă, cu Tre Cime în stânga, vedem o cărăruie mică, îngustă și mai ales fără oameni, că o taie prin grohotiș. “Nu știu iubitul meu unde duce asta, dar io pe aici mă duc“. O cotim destuul de abrupt stânga, de era să se împiedice o blondină cu un cățel pufos de noi. După 5 minute de mers alert, gălăgia se risipește luându-i locul vuietul vântului printre stânci, cu care eram atât de familiară. Ne prindem că traseul normal ar fi trebuit să ne conducă de la Refugiul Lavaredo, la Forcella Lavaredo, Refugiul Locatelli, Refugiul Malga Langalm și ocolire spre Auronzo. Însă cărăruia asta mică, tăia de fapt bucla, prin valea Tre Cime, fără să mai atingă Refugiul Locatelli, urmând baza celor trei turnuri. Bine și așa.
Mă așez pe o bolopietroi și contemplez măreția munților din fața mea. Tre Cime sunt trei turnuri perfect verticale, care se înalță până la 2999 m, răsărind parcă din neant. Cerul era perfect albastru și încă nu îmi venea să cred ce norocoși suntem că nu ne plouase deloc în vacanța asta.
Îmi scot binoclul și încep să cercetez crestele din jurul meu. Zona este recunoscută pentru traseele de Via Ferrata, pe care nu m-am încumetat să le încerc, deși tentația era maximă. Aproape de fiecare vârf se zăreau în stâncă, suspendate, puncte multicolore care înaintau încet în ciuda piedicilor pe care muntele le ridicase. Mă ia filosofia și încep să mă întreb de ce oare suntem atrași de lucrurile greu de atins, sau care par imposibile. Ce demon ne împinge să ne depășim limite, să transpiram până ne ies ochii din cap, ca să ne demonstrăm doar că putem?
Bine, bine, hai să terminăm, că oricum am fost plină de citate în vacanța asta și să facem și noi niște poze. Fără oameni de preferință. Terminată sesiunea de poze, ne reîntoarcem la cărăruța noastră micuță și drăguță, care făcea înconjurul masivului. Dau capul pe spate să zăresc vârful, care părea de-a dreptul înspăimântător. Cum fras să te urci acolo fără nici un bai pe suflet? Traversăm o vale verde cu văcuțe curate și prietenoase, dobândim un urcuș de 10 minute ce a scos untul din noi și ultima pizza îngurgitată. Eram undeva în dreapta turnurilor, aproape de Refugiul Malga Langalm, lângă trei lacuri, la Sorgenti del Rienza. Doar nori pufoși, perfect albi pe cerul perfect albastru, luminat de soarele perfect auriu. Am scos aparatul și am făcut poza perfectă. Sau cel puțin așa mă laud.
De la lăculețe, mai faci încă vreo jumătate de oră până la parcare, pe care am întins-o la maxim în ciuda vântului tăios ce se pornise. Totul era nespus de frumos. Deja Tre Cime erau în spatele nostru, însă în față se înșiraseră ca la spectacol mărețele culmi ale grupului Cadini si Monte Cristallo. Îmi aminteam de un paragraf citit aiurea într-o zi pe ceva site de outdoor: “I took a walk to the mountains and I came taller than the trees” . Cam așa mă simțeam eu, cu Tre Cime veghindu-mi spatele. Parcă mă înălțasem cu câțiva centimetri.
În drum spre mașină am trecut pe lângă rulote care se poziționaseră la fix pentru un apus demențial. Soarele dispărea ușor după stânci. Și mi-am promis că undeva, cândva în viața asta trebuie să fac un tur cu rulota, că prea e frumos apusul cu un pahar de vin în mâna și prea sunt multe stelele noaptea și prea te mângâie răsăritul când ții o ceașcă de cafea aburindă.
Seara ne-am răsfățat cu o cină în cinci feluri oferită de hoteluțul nostru drăguț cu căprioare la balcon, iar dimineața ne-am făcut bagajele și printre bocanci prăfuiți pe care îi împachetam, treceam în revistă fiecare piatră pe care pusesem mâna și fiecare rază de soare care a apus și fiecare refugiu care m-a primit, fiecare minimăgăruș care mi-a adus noroc și fiecare minivăcuță de care nu m-am mai temut. Și cine știe, la un moment dat poate mă voi și muta la o căbănuță din lemn, cu munții în spate și soarele să mă sărute în fiecare dimineață.
Rezumat
- Data parcurgere – iulie 2018
- Dificultate traseu – ușor spre mediu
- Timp parcurgere – 5 h
- Distanță – 10 km
- View – tot traseul oferă priveliște înspre munți
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă
- Sursă de apă – da, în refugii
- Diferență de nivel +450 m/ – 450 m
- Tip traseu – circuit
- Cum ajungi pe traseu Tre Cime De Lavaredo:
– din Selva spre Cortina D’Ampezzo – Misurina – Refugiul Auronzo – traseu 101 – Refugiul Lavaredo – Forcella Lavaredo – de aici poți merge pe traseul normal nr. 102 spre Refugiul Locatelli – apoi traseu 105 – Refugiul Malga Langalm – Refugiul Auronzo SAU
– din Selva spre Cortina D’Ampezzo – Misurina – Refugiul Auronzo – traseu 101 – Refugiul Lavaredo – Forcella Lavaredo – din șa o iei stânga pe nemarcate, dar e cărare destul de evidentă, direcția Refugiul Malga Langalm – traseu 105 – Refugiul Malga – Refugiul Auronzo
Acest articol face parte din seria Dolomiti. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.