Experiența Tour du Mont Blanc – 4/1 – Chapieux – > Rifugio Elisabeta

Mă trezesc în țipătul unei marmote isterice. Sau plictisite… Ce ai tu, n-ai somn? Ți-e frică de întuneric? Deschid un ochi și fermoarul de la cort. Uaaaaaaaa! în bezna nopții cerul era uluitor. Parcă toate luminile din univers se adunaseră deasupra mea. Rămân contemplativă vreun minut, până când mă scoate din reverie al doilea țipăt. Taci! Ce fras ai, nu ești băgată în seamă? Asta mică cred că m-a auzit, că dintr-o dată s-a făcut o liniște cum doar la munte mai întâlnești. La fix! mai dorm încă vreo 2 ore. Cele două ore s-au dovedit a fi 3, așa că în jur de 6 jumate eram sus. Până acum, experiența pe Tour Du Mont Blanc m-a învățat că cine se trezește devreme, departe ajunge, așa ca…hai!

Urmează rutina de plecare: zgomot de fermoare, aer șuierând din saltelele ce se împachetează, miros de cafea adus de ceața dimineții. Strângem șandramaua rapid, că e rost de capuccino și baghete franțuzești la magazinul de lângă camping. În viteză salut din ochi bunicul cu cei doi nepoței și pe belgieni, adormiți și ei.

Azi avem în plan trecerea în Italia, vreo 13 km, derulați de-a lungul a 6 ore, 995 metri urcare și vreo 384 de coborâre până la Rifugio Elisabeta. Sau cel puțin așa spunea harta. După câteva studieri pe net, am hotărât să trișăm fără nerușinare cu ajutorul unui bus ce ne ducea până la Refugiul Des Mottets, nu de alta dar între cele două refugii traseul era pe drum și pe mine mă cam seacă bucățile astea. Salvăm astfel vreo 300 de metri de urcare, o oră jumate și 6 km. La ora 9 când a parcat busul și am văzut că era plin, m-am simțit mai bine, recunosc. Până la Des Mottets am făcut vreo 20 de minute, pe un drum îngust, într-o parte stâncă, în cealaltă prăbușelniță, felicitându-mă că nu stau să înghit praful după fiece mașină ce trece. La Des Mottets, ne-am cam luat pe noi hainele de rezervă din rucsac, că trăgea un țug, mai să-mi zboare dramul de freză spălată cu greu ieri în râul din Chapieux. Așa că am rezolvat situația cu un buff, pe care nici nu mi l-am mai dat jos până la următorul duș.

Eram deja la 1900 metri altitudine și în fața noastră făceau paradă ghețar după ghețar, vârf după vârf. Traseul desigur că începe cu urcare, cum altcumva, că doar trebuia să ajungem până în Col de la Seigne la 2516 m, așa că hai Mihaelo, lasă freza, selfiurile și bagă mare! Urcarea e continuă dar nu abruptă și oricum la cât de mișto e totul în jurul tău nu simți efortul. Mă obișnuisem și cu povara celor 10 kile din spate așa că eram pe val. Pe măsură ce urcam priveliștea era tot mai spectaculoasă. În stânga ne acompania Mont Tondu cu cei 3192 de metri, urmat de Aguille des Lanchettes avântat până la 3073 metri și Aguille des Glaciers cu cei 3815 metri. Între ei stăteau atârnați ghețarii Glacier D’Enclave, Des Lanchettes și impresionantul Glacier des Glaciers sau mai exact tata lor. În spate, departe tare, Le Roignais, Pic Bayle și alți coloși.

Doamne, dacă există într-adevăr un rai cu siguranță așa trebuie să arate! Și dacă am făcut ceva bine în viața asta, dă-mi măcar o zi de eternitate aici!

În curând atingem Col de la Seigne. Buon giorno Italia! Ești tare bella, să știi! Ne prăbușim sub un bolopietroi ca să nu ne ia vântul și pentru primele 5 minute ne-am lăsat copleșiți de grandoarea piscurilor albe. 5 minute, atât am rezistat fără să ne trăncăne gura ? Adică mie…apoi am dat drumul la zarvă și poze. Ia-mă din dreapta să se vadă muntele. Aaaaa, ba nu! Uite acolo ar trebui să fie Mont Blanc-ul, dar acum ne se vede, da fă-mi poză să țin eu minte că acolo era…Offff, tu beibi, dar mi-ai tăiat picioarele. Fă-mi una din spate ca și când nu știu că îmi faci. Gata? Mi-ai făcut?

La fiecare faza din asta îi tot compătimesc pe săracii bărbați că numai ei știu ce e în spatele unei poze reușite de pe Instagram ?

Na și am stat noi cât am stat pe Col de la Seigne dar începea să ne ia foamea și i-am dat viteză pe coborâre. Punctul următor Rifugio Elisabeta. După o coborâre nu foarte abruptă, punctată de câteva marmoțele tare simpatice, traseul te duce pe drept printr-o câmpie culcușită între toți munții cei înalți. În dreapta apă cristalină, în jurul tău plin de flori roz și mov. Ce poți să îți mai dorești de la viață…Hmmm…”o pizza și un roze”, se trezește sindicatul…”și un duș…și un pat… din ăla în care să te pierzi…și o perie de păr”…Măi! Gălăgia! Parcă am făcut un armistițiu acum vreo 3 zile, că mă lăsați să trăiesc și apoi mai negociem!

Hai să revenim la florile cele roz….în timp ce puneam bocanc după bocanc și mă tot minunam ce extra, mega fabulos e totul, aveam un curios sentiment de deja vu…tot încercam să pun punctul pe i, când dintr-o dată mă lovește inspirația…păi aici arată ca în Patagonia, tu beibi! Ne-am scos, nu mai dăm 1000 de euro pe bilet până în Chile ?

În sfârșit ajungem la refugiu. Masivul din spate era impresionat, însă ce mă îngrijora mai tare era norul negru ce trona după el. Până la nori, hai să vedem unde fras campăm, că aici cică e interzis. Găsisem pe net pe unii care se lăudau că își puseseră cortul deasupra refugiului. Până se duce Cristi să se uite, mă duc și eu să mă interesez înăuntru:

„Buon giorno. Come se dice la tine domnișoară, oare do you speak english?”

„Un puo”

„Brici. Na fii atentă! Noi venim de vreo 5 ore, ne e tare foame, ne dor gambele, spatele și am face un duș și un masaj. Acuma știm că cu ultimele nu ne poți rezolva, da nu ne spui, prego unde fras să punem și noi cortul, ca să nu ne luăm o amendă cam cât costă toată vacanța asta?”

„Aaaaaa, nooooo! Not allowed!”

„Da, da, I know trebușoara asta că am citit și io pe net, că știi, în România avem din ăsta…și curent avem. Și Chio Chips… Da, da! Așa…pe net ziceau unii că sunteți așa gentile încât să ne indicați vreo 3 metri pătrați unde să ne desfășurăm și noi”

„Noooooo!  only dacă urcați la peste 2500 m”

„Ce-ai fă, te-ai prostit? Am urcat azi 600 m, coborât 300 m, suntem la 2200 m și mă mai pui să urc încă 300? Păi mătăluță știi că io am hernie de disc, operație la genunchi și o mâna ruptă? Plus un sindicat de pitici comentatori pe care abia îi țin în lesă?”

„No, no, forbidden!”

Na bine, hai că n-am rezolvat nimic cu domnișorica asta, tare înțepată mai e…Duc veștile grupului. Cristi preia ștafeta și își încearcă și el norocul cu patronul. Singura chestie cu care a venit în plus a fost că mai au doar patru locuri la refugiu, noi fiind 5 și că dacă punem cortul el se face că nu știe și nu vede. Bine, bine, da unde boss? Că e plin de pietre pe aici…Vrei să dorm în poziție șezut?

Facem noi consiliu de administrație și după o scurtă dezbatere, hotărâm că prima dată trebuie să mâncăm ceva ca să ni se mai înmoaie țepii și să savurăm experiența Tour du Mont Blanc fără să ne luăm de cap, iar apoi decidem.

Zis și făcut. Ne-am căutat un loc numai bun de luat masa cu view către toți munții ăia dumnezeiești și am savurat o supă la plic cu bagheta franțuzească, deie-le Ăl de sus sănătate celor de la magazinul din Chapieux, că bună a fost.

În timpul în care ne-am luat prânzul, nori negri se adunau deasupra noastră și varianta în care am fi campat totuși acolo părea tot mai puțin probabilă.

Ne uităm pe hartă…și pe aplicație…iar pe hartă, iar la aplicație. Deci cât mai avem până la Hobo Camping în Courmayeur? Hmmmm, 9 km, 700 m pe coborâre și vreo 3 ore. Cât e ceasul? 4? No guys, cât de rupți sunteți? Îi dăm nirvana la vale? Ori la bal ori la spital, ce ziceți?

„Nu-i ușor…Dar ușor poate oricine!”

„Și noi nu sunteeeem oricineeee ? „

Da, tot felul de vorbe din astea de duh am avut, ce vreți.

Long story short, am luat-o pe cărare în jos spre Courmayeur.

Acest articol face parte din experiența Tour du Mont Blanc. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.

Leave a Comment