E duminică dimineața și ultima zi de Istanbul. După o negociere scurtă cu cei de la hotel, care au fost atât de amabili încât să ne dea voie să eliberăm camera la 1, am luat-o cu pași repezi spre Hagia Sofia și Moscheea albastră, curioși dacă într-adevăr acum este un moment cu mai puțină coadă, căci în prima zi nu reușisem să intrăm datorită mulțimii adunate.
Străzile destul de goale la 9 dimineața, comparativ cu zilele anterioare. Ajungem rapid în SultanAhmet. În fața moscheii Hagia Sofia o coadă destul de consistentă. Mai să renunțăm, când ne dăm seama că nu era încă deschisă. Aaaaaaaa, mai vii de-acasă….Ok, hai să vizităm Moscheea albastră și dacă la întoarcere tot așa nasoală e situația, om vedea-o noi data viitoare.
Moscheea Albastră sau pe numele ei original Sultan Ahmed Mosque, era deschisă și era fără lume. Îmi pun un chișchinău pe cap, să nu mă sfădească domnii de la pază, șlapii în geantă, ca să nu murdărim covoarele and let’s go. Prea multe nu sunt de văzut, căci interiorul este în renovare de vreo 6 ani. Asta în condițiile în care a fost ridicată în 7 ani ? Cred că turcii din 1600 erau ușor mai harnici decât cei contemporani. Coloane înalte, cupola plină de brizbizuri aurii, cel puțin cât se vedea din ea. Chiar și așa, cu toți pereții acoperiți de schele, e impresionantă. De fiecare dată când vizitez vreun dom sau clădiri istorice care au sute de ani vechime (400 în cazul nostru), îmi înclin pălăria în fața arhitecților de atunci. Cât de meseriaș trebuie să fi fost astfel încât să fii în stare să proiectezi și să ridici așa ceva, cu mijloacele pe care le aveai la momentul respectiv la îndemână. Acum, în 2020, la noi încă mai pică blocuri, că rezistențiștii noștri, cu toate programele și calculatoarele, nu au reușit să pună în practică formula corectă.
Revenind la moscheea albastră – a fost prima mare moschee a Imperiului otoman, construită din trezoreria Sultanului Ahmed, al cărui nume îl și poartă. Motiv pentru care și-a atras o grămadă de hate, că a devalizat visteria regală. În mod normal moscheile erau ridicate din bugetul de război, sau din ceea ce prădau în timpul campaniilor de expansiune. Însă Sultanul Ahmed, nu a avut rezultate foarte notabile în zona asta, așa că a impresionat prin altele.
O dată terminată tura la SultanAhmed Mosque, mai facem o încercare la Hagia Sofia. Surprinzător, coada se disipase și accesul era permis. Ne grăbim, căci piața era deja era plină de grupuri și grupulețe, a căror țintă turistică coincidea cu a noastră.
Deja știm modelul, chișchinăul pe cap, verificarea poșetei de bombe și mitraliere, șlapii la ușă and let’s go. Well, nu sunt eu prea bisericoasă de felul meu, dar în Hagia Sofia nu ai cum sa nu devii pios. Construită în 537, la începuturi a fost biserică creștină. Transformată în 1453, după căderea Constantinopolului, în moschee, își păstrează acest statut până în 1935 când devine muzeu și patrimoniu UNESCO. Însă în 2020, ea redevine loc de rugăciune și moschee, împotriva a tot ce a însemnat proteste ale lumii occidentale. Pregătită să primească 60.000 de oameni, impresionează prin domul rotund, așezat peste structura pătrată a bisericii, o minune a arhitecturii la momentul respectiv. Te mai lasă cu gura căscată cel mai mare candelabru, ce bifează nici mai mult, nici mai puțin de 35 de m. Figurile îngerilor din cupolă au rămas intacte vreo două sute de ani, pentru că otomanii pur și simplu nu au găsit modalitatea în care să se urce la înălțimea respectivă și să le acopere. Prin 1700 niște ingineri elvețieni le-au clădit niște schele, ocazie cu care cupola a fost redesenată cu inscripții islamice, iar fețele îngerilor acoperite.
Ca să revenim la prezent, în Hagia Sofia pe lângă minunile arhitectonice, te poți uita la turiștii căscați cu capetele întoarse, ca găinile bete, care nu știu în ce direcție să se uite, sau din ce poziție să își facă poze. Recomand un tur ghidat, pentru că moscheea are o mulțime de curiozități și istorii interesante pe care chiar nu ai de unde să știi.
Am bifat și eu poză cu chișchinăul, ca să nu zic că n-am și apoi am ieșit afară, că deja se adunaseră destul de mulți oameni.
Odată încheiat periplul religios, m-am simțit atât de înălțată încât am simțit nevoia de un donner kebap ca la mama lui, asezonat cu vreo trei feluri de baclavale, atât de dulci încât mi-au fluturat urechile. De îmi luam glicemia cred că defectam aparatul.
În curând eram în camera de hotel înfundând în trollerul care părea că intrase la apă, eșarfe, rochii și magneți, amintindu-mi de străzile colorate din Balat, de Bebekul cel îndepărtat, de vitrinele strălucitoare din bazar și de ferry-ul ce ne-a purtat pe Bosfor. Speram să plec necovidată, cu gust proaspăt în papile de baclava, iaurt cu mentă și ceai de iasomie.
Yes, Istanbul, see you next time!
Acest articol face parte din seria Istanbul. Dacă vrei să citești toate capitolele, le poți găsi AICI.