Prima impresie o aduce Managua
Managua! Touch down…finally! Că nu mai puteam, zău…Corpul meu se răscula din toate încheieturile… noroc că am doar 164 cm și am avut loc să mă contorsionez în toate pozițiile posibile și imposibile. Însă cu toate pastilele, pernele, dopurile de urechi și muuulte sticluțe drăguțe de vin, tot n-am închis un ochi. Am făcut și streching, am făcut și încordări din diverși mușchi, că citisem eu un articol pe net că ar fi bine, dar tot mă dureau toate. Drept urmare după 22 h de la decolarea din București eram zombie și nu visam decât un duș și un pat. Maaaareeeee. Ne dăm noi jos și o luăm cu mulțimea drept înainte.
Aeroportul din Managua, ca orice aeroport, nici prea modern, nici ca la Târgu Mureș. Stăm la o coadă considerabilă pentru verificat pașapoarte, plătit viza și luat la întrebări de o doamnă corpolentă și deloc zâmbitoare. De obicei am parte numai de muieri ciufute la verificări. Recunosc că la bărbați am muuuult mai mult succes. Hi, hi! Mă iau după Cristi, zic în gândul meu, poate am o șansă cum e el așa mai frumușel. Sorry… Nu de data asta! Doamna n-a cedat. Cred că avea întrebările scrise… unde mergeți, de unde veniți, cum ați ajuns în Managua, bla, bla, bla… și încheie cu 20 USD please! asta e taxa de viză. Plătit, scăpat. Luat bagaje, ne îndreptăm către biroul de închiriat mașini.
Aici e domeniul lui Cristi. Ne întâmpină un tip mic și zâmbitor ce luase cred și zâmbetele doamnei de la pașapoarte la el. Într-o engleză destul de pocită, începe să îi explice lui Cristi că ce am rezervat noi costă 150 USD. Asta știam. Cristi îi spune să îi facă ofertă cu polița casco full. Ne așteptam undeva în maxim 300 USD. Se apucă micuțul și calculează și scrie și șterge și iar calculează și iar șterge…da ce durează atâtaaaaa? Eu deja dădeam din picior…Și iaca oferta: 600 USD toată treaba. Adică CÂÂÂÂTTTTT?!!! Îl punem să ne scrie pe foaie că ne gândeam că nu am înțeles bine, că poate nu vorbea el bine. Vezi de treabă… viezurele mic de Managua ne făcea cu zâmbetul pe față. Păi stai un pic măi prietene, tu crezi că la Românica noi nu avem școli și facultăți din astea? Păi crezi că ești primul care vrea să ne-o dea, așa, pe înserat? Nț, nț, nț… nici poveste. Mă ridic eu cu scandalul pe mine și începe prima rundă de negocieri.
1-0 Cristi: “asigurarea basic e inclusă în prețul mașinii, așa scrie pe net, nu are cum să fie full încă 450 USD”.
Egalează viezurele 1-1: “doar pentru cetățeni americani”. Adică serios?! Da ce, noi din România suntem mai nașpa sau cum? Îmi înghit comentariile rasiste, ce a dracului, cum veneau toate acum, că mno, la ăștia oricum ar fi tot dictatură e și intervin “nu mai luăm nici o mașină de aici, mergem la altă companie”.
2:1 pentru noi.
Sare viezurele și egalează 2:2 – “pot să vă fac o ofertă pentru o asigurare care e mai mult decât basic, dar nu e full, asigură mașina și nu mai știu ce” a bolborosit el acolo.
Dă remiză Cristi: OK. Viezurele zâmbește fericit și listează contractul.
Semnăm contractul, ne face cu blocaj pe card, să ne trăiască până de Rusalii și așteptăm să vină fratele ăstuia mic, să ne ducă la mașină. Ne uităm pe contract, zice Cristi, măcar ne-a dat mașină ca lumea. Mă uit și eu, văd că scrie Toyota Rav 4. Pfuuuii! Chiar ne-am învârtit până la urmă. Începea să-mi sară somnul… Stăm noi stăm… Și ce să vezi…vine unul după noi cu o Toyota, dar chiar cu cât de puțin mă pricep eu la mașini, nu prea semăna a Rav 4… Adică aș putea spune deloc. Îl întrebăm dacă asta e mașina noastră, zice da. Noi, prietene mai întreabă că ui ce scrie aici: RAV 4 adică, nu ceea ce avem noi aici cu alte cuvinte. Se duce înăuntru nelămurit, se întoarce mai nelămurit. Că cică asta e mașina, dar la numărul ăsta de înmatriculare în sistem e trecută alta. Adică cum?! DIGA ME OTRA VES AMIGO! Nu o prea dădea el în engleză, creierul meu era mult prea obosit pentru spaniolă, zice hai să mergem la centrul de închirieri, că acolo semnăm procesul verbal și colega lui vorbește engleză. Zis și făcut. Urcat în mașină, mergem vreo 5 minute până dăm de un gard cu sârmă ghimpată și de un domn cu pușcă în loc de breloc. Hmmmm… așa o fi pe aici? Trecem de poartă, ajungem la centrul de închirieri, vine colega ocoșă, vorbitoare de engleză. Se uită și ea pe contract, se uită la mașină, nu înțelege nici ea nimic, intră înăuntru, iese, iar intră, iar iese… Cum ar zice un prieten drag, e rezolvată treaba, dar nu e vorbită încă…Concluzionează și ea că e trecut ceva greșit în sistem, noi ne împăcăm cu ideea că nu vom avea Rav 4 și începem inspecția. De ciudă pe cât am plătit și nu aveam nici RAV 4, îmi venea să o zgârii. Oricum, m-am uitat cu ochiul soacrei, nu a mele, care chiar e doamnă foaaarteee de treabă și am mâzgălit pe formularul acela în principiu toate părțile mașinii. Terminăm cu formularistica, pornim GPS-ul și dă-i drumul. Îl salutăm foarte respectuos pe domnul cu pușcă și here we go. Let the adventure begin!
Primul șoc în traficul din Managua sunt claxoanele. Adică toată lumea claxonează. Circulă și claxonează. Când te înjură, ți-o iei, când te atenționează ți-o iei, când te salută, iar ți-o iei. Regulile de circulație, gen semafor, stop, cedează trecerea sunt TOTAL opționaaaleeee, desigur dacă claxonezi. Cu alte cuvinte, te duci și tu ca omul, te pui la semafor care e roșu și vezi că ești singurul fraier care stă, toți ceilalți trec pe lângă tine claxonând. Parcă joci piua. Cumva, nu se pune dacă ai claxonat. Noi ne uităm tâmpiți și nu înțelegem nimic. Ne mai și ceartă unul din spate că stă la roșu din cauza noastră. What the…Ne umflă râsul pe amândoi, că doar nu era să ne apucăm la sfadă cu ăștia cu puștile și mergem mai departe. Pe stradă ne însoțesc niște palmieri imenși din metal luminați și ia ghici… niște brăduți micuți, decorați ca de Crăciun… mi se face milă… săracii… ăștia n-au văzut în viața lor brazi și și-au făcut să aibă și ei din sârmă…
După vreo 15 minute, ajungem în sfârșit la cazare. Peste tot gratii, porți cât casa, iluminatul public, mai cu simț, așa, să nu vină factura prea mare, în spatele nostru o mașină oprește. Europeana din mine era deja cu toate simțurile în alertă. Mă gândesc…oare pe unde mi-am lăsat eu cuțitul de trekking? Adică nu vă imaginați că sunt Xena și am o ditamai maceta ascunsă la elastic…e un cuțitaș micuț și drăguț cam cât jumate din palma mea, pe care îl iau la munte, recunosc pentru confortul meu psihic și pentru că mi-e frică de urși. Și de vaci. Dar asta e altă poveste. Nu că aș crea prea mare pericol cu el. Mă rog…mă împac cu gândul că sunt neînarmată și batem la poartă…literalmente. Vine un domn să ne deschidă, începem să ne povestim cu doamna de la recepție. Cu fiecare minut care trecea, îi mulțumeam Antenei 1 și ProTV-ului pentru toate telenovelele pe care le văzusem cu suferință maximă (nu râdeți că chiar am plâns la Esmeralda) și care acum îmi ofereau ocazia să schimb și eu două vorbe cu oamenii ăștia din Managua. Ne dă doamna camera, ne explică cu micul dejun, băgăm mașina în curte și mergem să ne căutăm patul pe care îl visam deja de 23 ore.
Acest articol face parte din seria Nicaragua. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi aici.
My favourite : “e un cuțitaș micuț și drăguț cam cât jumate palma mea, pe care îl iau la munte, recunosc pentru confortul meu psihic, și pentru că mi-e frică de urși. Și de vaci. ” ???
Mno, e adevărat, ce vrei…mi-e frică 🙂