Yala, Yala spre Toubkal
Un soare lăptos domină un cer perfect albastru, la fel ca în fiecare zi de când am pus piciorul în Maroc. Atlasul se ridică stâncos în fața noastră, din ce în ce mai înalt, pe măsură ce mașina mai mușcă niște kilometri din asfaltul șerpuitor. Pe stânga arbuști înfloriți răsar din iarba de un verde orbitor. Unde se termină iarba începe solul argilos și roșu și portocaliu. E un curcubeu incredibil. Din loc în loc, câte o motocicletă veche umbrește o masă improvizată pe care un alt curcubeu de roci culese din Atlas sunt întinse la vânzare. Îmi pare că Marocul e colorat până la ultima suflare.
Lăsăm încet în urmă sate după sate, iar pe măsură ce urcăm, solul roșu ia locul ierbii, arbuștii sunt înlocuiți de pini iar munții sunt tot mai aproape. Ajungem în Imlil, la 1800 m deasupra mării. De aici începe traseul nostru de azi, care ar trebui să ne ducă în jurul satului, până la cascada Imlil și înapoi, pe o diferență de altitudine de vreo 300 de metri, pentru o durată de aproximativ 3 ore. Sau cel puțin așa scrie pe net, pe puținele bloguri găsite. Se pare că lumea nu prea merge la hiking în Maroc.
Trecem de sat și parcăm mașina în curtea lui Abdul, care mai are 4 dinți, dar vorbește 2 limbi străine în afară de arabă. Ne dă direcția cu o mână și un “Insh’Allah” cu un zâmbet știrb. Traseul începe din mijlocul satului fix în stânga. Cărarea e clară și din loc în loc sunt ceva indicatoare de mână. Prima dată urci pe niște trepte. Multe. Din spate ne depășesc măgari încărcați cu provizii pentru refugiile de mare altitudine sau satele de mai sus.
“Salam Aleikum!”
“Aleikum salam!” Ne zâmbesc ochi închiși la culoare, surprinși că nu i-am dat “cu hello” și “bonjour”. Le facem loc că sunt mai sprinteni ca noi și oricum nu ne grăbim. Cărarea continuă șerpuitoare printre copaci. Încă suntem la periferia Imlilului. Petrecem case ce arată nicicum și tot ce îmi doresc este să ies din pădure să văd munții cât sunt de arătoși. Pe când mă uit eu printre copaci să văd pe unde suntem, pe o stâncă mare, spre dreapta, văd o săgeată și scris “waterfall”. Whaaaat? Deja? Păi bine, dar a trecut doar jumătate de oră. Și eu ce fac toată ziua dacă am ajuns așa repede?
O luăm în dreapta spre cascadă. Un domn, ce nu mă prind cât de binevoitor este, o ia înainte să ne arate drumul. Cum eu urăsc să fiu ajutată fără să solicit (coz’ I am a strong independent woman și mă pot pierde și singură), intru în alertă. Suntem singuri și ăsta ne conduce spre ceva stânci. Mama ei de treabă, măcar de aveam taser-ul la mine. Sau cuțitașul… cu gânduri din ce în ce mai războinice, continui, că nu vreau să mă fac de minune și omul poate chiar dorește să ne ajute. Trecem succesiv câteva podețe de lemn și deodată am vaga senzație că nu mai suntem doar noi trei. Mă întorc și fix în spatele meu a apărut altul, de era să fac cu inima. Băi, băiatule, păi tu ești cu toate țiglele pe casă? Fiți-ar rochiuța să-ți fie, așa te învață pe tine acasă, să te furișezi în spatele oamenilor? Ia bâști mai încolo, că mi-ai intrat în spațiul personal și de mă apucă isteriile te țâp în apă, că ești cam pirpiriu. Iar de nu-mi iese asta, știi tu ce gură am, hm? Mi se aude până pe Toubkal. Îi trag o uitătură cruntă, să fie clar că n-am de gând să leg vreo prietenie pe viață și dau înainte spre cascada vieții, ce până acum doar bătăi de cap mi-a dat.
În sfârșit ajungem. Well, o cascadă ca toate celelalte, nici mai mare nici mai mică. Până fac trei poze mai apar vreo doi gealați cu tot felul de lănțicuri și pietre miraculoase numai bune să îți vindece și ultimul coș de pe frunte și să-ți șteargă toate ridurile existente și pe cele în curs de formare. Le dăm cu flit și o tăiem rapid.
Mna bine și acum? Că tot hike-ul nostru de 3 ore l-am rezolvat în 30 de minute.
“Hai să mergem spre Aroumd și de acolo să o luăm pe traseul spre Toubkal. Și mergem cât avem chef apoi ne întoarcem. Deal? Brici”
De la cascadă, ca să ajungi în Aroumd ai două variante – fie o iei în stânga și apoi în sus pe scări este o scurtătură ce te va duce fix în sat (vezi harta pusă mai jos), fie te întorci până la marginea Imlilului și o iei pe cărare în sus.
Noi o luăm pe scurtătură. De la cascadă până sus în sat am făcut vreo 40 de minute, din care n-am cu ce să vă luminez viața, că doar am urcat pe niște bolovani până s-au terminat. Ajunși în Aroumd trebuie să traversezi satul, ajungi la pod, o iei dreapta și de acolo începe raiul. Atlasul se va ridica fix în fața ta, gri și roșu și alb. Înalt și molcom. Oțelit și aurit de soare. Cararea spre Toubkal traversează o vale pietroasă, mărginită de grădini de legume, unde iarba e atât de verde încât te dor ochii, iar copacii sunt înfloriți și roz. Undeva pe la jumătate întoarce-te înapoi ca să admiri satul îmbrățișat de munte, ce pare desprins dintr-o pictură berberă.
Pe lângă noi trec femei cu batice colorate, urmate de oi săltărețe și măgăruși în pas domol. De sus, grupuri de hikeri coboară din munte. Pe fețele tuturor este același zâmbet pe care-l cunosc prea bine. Este zâmbetul de vârf. Ne salutăm din ochi.
Noi nu avem o țintă oarecare, doar timpul ne e indicator. Așa că urcăm încet, admirând cât de frumos este în jurul nostru și tot sperând că după următoarea curbă se va vedea și mai grozav decât după cea anterioară. Cărarea șerpuiește molcom tot în sus de nici nu simți că urci. Capre nebune și curioase răsar din neant la nici un metru de noi, dându-ne emoții la fiecare tufiș ce foșnește.
“Mno hello? Ce-i cu voi tu? N-ați mai văzut așa oameni chipeși? Ha? Faceți și voi un pic mai puțină gălăgie? Că mi-e frică de șerpi și când apăreți așa dintr-o dată ca bolundele, am senzația că sare black mamba pe mine. Deal?”
Mă uit la ceas. Au trecut 3 ore de când am plecat și am urcat deja 700 de m? Câââââât? Mna n-aș fi zis. Decidem să facem o pauză de poze și admirat Atlasul. Tragem o sesiune din aia cu “ia-mă așa din dreapta ca și când mă uit în zare și m-ai surprins”. “Offff Cristian, dar nu m-ai încadrat bine! Nu vezi că mi-ai tăiat mâna?” “Mno îmi faci? Că mi-a înghețat zâmbetul. Auzi, da mai mai bine ia-mă din spate! Mno gataaaaa? „
Săracul Cristi…numai el știe ce pătimește.
Terminată sesiunea foto, am luat-o la papuc înapoi până în Armoud. Am decis să ne întoarcem pe varianta 2 in Imlil și bine am făcut, ca altfel nu am fi văzut satul înconjurat de copacii înfloriți.
Abdul și cei patru dinți ai lui ne așteptau cuminți pe bordură.
“Ca va? all good?“
“Ca va, Abdul! Thank you for the parking place. Maybe we will see each other again someday”
“Insh’allah”
Munții Atlas – Cascada Imlil și drumul spre Toubkal
- Tură de o zi
- Data parcurgere – martie 2023
- Dificultate – mediu
- Timp parcurgere – 4 h dus întors, cu pauze multe
- Distanță – 11,37 km
- Are porțiuni periculoase sau abrupte – nu e cazul
- View – traseu cu panoramă spre Munții Atlas
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili
- Sursă de apă – da
- Diferență de nivel +659/ – 659 m
- Tip traseu – din Imlil – spre Aroumd – traversați satul, apoi podul, dreapta și urmăriți direcția Toubkal
- Aplicații utilizate – Mapy
- Semnal telefon – nu
- Harta o regăsiți AICI
- Vă rog să studiați condițiile meteo înainte de a purcede la drum
Dacă ți-a plăcut acest articol să știi că face parte din vacanța în Maroc. Dacă te încântă poți găsi mai multe detalii AICI .