Ometepe e despre fluturi albaștri și păsări gălăgioase
Mă trezesc super entuziasmată. Azi e ziua în care ajungem pe Ometepe. Adică insula aceea, cu vulcanul acela, al cărui poză m-a făcut să călătoresc la zeci de mii de kilometrii de casă…Oare o fi chiar ca în poză? Dacă nu îmi place, dacă era doar o poză și am venit 22 de ore ca nebuna? Dacă erupe vulcanul? Oooo come on… Mihaela…N-a erupe tocmai acum…Bineeee…oricum, o fi, n-o fi, sunt cam târzii răzgândirile. Vedem noi!
Plecăm din portul San Jorge în jur de ora 10, pe o vreme nici înnorată, dar nici senină. În fața mea recunosc o familie de americani cu care ne intersectasem în hotelul din Granada. Mică Nicaragua asta…Facem aproximativ o oră până în Moyogalpa. Aici nebunie mare de rechini cu taxiuri, scutere și microbuze. Noroc că suntem cu mașina…Ne strecurăm cu “No, gracias” prin marea de oameni și rucsaci ce zboară de colo până colo, pornim GPS-ul și ne îndreptăm spre Santa Cruz.
Ometepe e o insulă micuță care arată ca un opt. Sau ca două ochiuri: într-un gălbenuș e vulcanul Concepcion și într-un gălbenuș e Maderas. Ambele sunt active, însă total diferite ca structură și apariție.
Concepcion are forma unui con perfect, acoperit până la o treime de junglă verde, cu un crater destul de îngust. Drumeția până pe vârf durează vreo 8 ore, cu o diferență de nivel de 1600 m și merită să te bagi doar DACĂ și accentuez pe DACĂ, ești într-o formă fizică foarte bună (pe bune, nu cum ți-ai dori să fii) nu ai o problemă cu înălțimile și îți iei un ghid. Ultima parte, cea cu ghidul e de musai. Pentru că în momentul în care ieși din stratul de vegetație, nu mai există cărare și cu atât mai puțin marcaj. E doar piatră vulcanică, ce la fiecare pas alunecă, drept urmare chiar ai nevoie de cineva care să mai fi fost vreodată pe acolo. Și în plus cam 60% din timp, vârful este cuprins de nori. Și dacă nu știi, ai cam pus-o. În sensul în care mai și mor oamenii pe acolo.
Maderas în schimb are o pantă mai domoală, un crater mai larg. Plimbărica până pe vârf e cam de 6 ore, diferența de nivel de 1400 m, însă nici ăsta nu e de ici de colo. Dacă pe primul urci de behăi și faci insolație, pe Maderas urci mult timp prin junglă unde e foarte umed și mult noroi. În crater s-a format un lac, drept urmare aici priveliștea arată puțin altfel. Și aici se recomandă ghid. Nu e atât de periculos, însă pentru 20 USD de persoană chiar nu merită să bălăurești cu maimuțele prin junglă.
Noi le aveam în program pe amândouă. Însă ca de obicei viața bate filmul și la fața locului lucrurile se schimbă. Partea de insulă cu Concepcion este mai dezvoltată, mai multe restaurante, pensiuni, drumul este asfaltat și se poate circula și cu mașină mică. Însă la partea cu vulcanul Maderas nu a ajuns tehnologia, așa că dacă vă aventurați pe acolo, de musai să aveți mașină de teren. Sau motor. Sau cal…
Ajungem la “El Encanto Garden”, rezidența noastră pentru următoarele două zile. Aici, un domnișor, da, da, un domnișor, foarte stilat și amabil, într-o engleză foarte prețioasă mă preia insistând că pe insulă sunt multe insecte, că e un climat tropical, că ei au curățat camera cât de bine au putut… bla, bla… WTF? Nu mai înțelegeam nimic…nu tu buna ziua, sau alte politețuri…Și dintr-o dată îmi amintesc că le scrisesem pe Booking că sunt alergică la insecte și să facă curățenie în cameră ca lumea…Mamăăăăă…mă simțeam minim de la Direcția sanitar veterinară, la cât stres avea băiatul în el. Îi explic că n-o să chiar mor de mă pișcă un țânțar, maxim mă enervez și le fac un review nașpa. Se relaxează pisi în sfârșit, mă cadorisește cu primul zâmbet și ne poftește în bungalow.
Intru în cameră, design clasic, pat mare, primul lucru pe care îl văd: o șopârliță mică pe perete… Mă uit la ea, ea la mine, eu mai cu frică, ea la fel. Hotărâm că vom putea coabita, dacă decide să se ascundă după pat. Tot ce pot să sper e să adoarmă acolo până plecăm. Terasa căsuței e ca o vedere – o grădină tropicală în fața noastră traversată de fluturi colorați și păsări.
Vulcanul Concepcion scăldat de razele soarelui, cu vârful ascuns într-un nor, încadrat de verdele luxuriant al junglei. Păi așa mai merge… M-aș așeza și la o bere, dacă n-ar fi așa ucigător soarele ăsta…
O luăm spre Santa Cruz să ne găsim ghid pentru a doua zi, că ardeam de nerăbdare să ne cățărăm pe Concepcion. Insula este extrem de frumoasă…Jungla se împreunează deasupra șoselei, încât aproape nu mai vezi albastrul perfect al cerului. Flori luxuriante la tot pasul și fluturi mari care planează în căldura moleșitoare. Din orice parte vii, în fața ta tronează monstrul Concepcion, care oricum te uiți, e absolut impresionant. Lacul e înconjurat de plaje înguste de nisip populate de cai, papagali vorbitori și niște păsări albe și mari, ce arată ca o coțofană și fac ca niște ciori. Un mix de faună și floră cum rar mi-a fost dat să văd și să aud… că zău e o gălăgieeeeee…
În Santa Cruz ne făcusem noi planul că ne găsim repede ghid și apoi dăm o plimbare să vedem ce mai e pe acolo. Însă ne lovim de realitatea de la fața locului. În primul rând GPS-ul nostru e bulversat total de adrese de genul “de la benzinărie, trei blocuri înspre est și unul înspre sud”. Adică undeeee? Bălăurim ca niște găini cu insolație, căutând biroul unei agenții de ghizi. Citisem noi pe net de unul Erick, de la Ometepe Tours, care cică e cel mai cel dintre cei mai cei. Doar că nu dădeam de el. După câteva rateuri, în sfârșit ajungem la un hostel unde avea biroul. Aici, ne dă cu virgulă că cică e în Elveția…Adică seriooos? Da ce face zău acolo? Doar nu s-a dus la ski? Sau ce? I s-a acrit de atâta căldură? Mno bine, să ne dea pe altul… Se chinuie doamna de acolo preț de 10 minute să ne găsească un ghid, da se pare că nu e nici unul disponibil. I-o fi prins lenea pe toți, altă explicație nu găsesc, că nu eram așa mulți turiști pe insulă. Și cum se pare că aici se merge așa, din gură în gură, ne recomandă pe o doamnă, care cică e singura femeie ghid de pe insulă și care e foarte pricepută. Plecăm noi să o căutăm pe doamna. Găsim biroul, închis desigur. O sunăm, e plecată în Managua. Damn ! Da ce-au pățit toți, zău?! Ne recomandă dânsa pe unul Roberto, care e prieten cu niște briți care au un bar. Mno bine…hai la bar. La bar un tip înalt, slab, uscat la vreo 60 de ani, ne spune că Roberto e…ia ghici! plecat în Costa Rica. Pffffff…hai că suntem norocoși azi. Cică s-a dus să îl ajute pe un prieten să își reînnoiască viza și că de azi dimineață telefonul îi este închis. “Poate l-au arestat”, se distrează britul, că “aici nu știi niciodată“.
Ăsta e în lumea lui! În timp ce ne distrăm, sună telefonul…Robertooooo…se pare că nu e încă arestat omul și este și liber mâine. Excelent! În sfârșit avem ghid.
Rupți de atâta căutare, găsim o terasă cu bere, guacamole și nelipsitele șopârlițe care deja sunt parte din peisaj și facem planul pentru ziua cea mare.
Acest articol face parte din seria Nicaragua. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.