Traseu de o zi în Munții Trascău : Scărița Belioara

Scărița Belioara – Traffic Jam în Trascău

Trecem de parcarea ocupată de două mașini singure în ceața dimineții, depășim un grup guraliv de hikeri și după nici 100 de metri ne împlântăm într-un drum plin de bolovani, unde cu siguranță Golful ar fi sucombat. Hmmmm, poate ar fi fost mai bine să lăsăm mașina mai jos…în parcare…unde e normal să o lași…îmi amintesc de toate momentele în care am făcut pe deșteapta referitor la modul de parcare la munte, înghit în sec și îmi jur să las aerele de superioritate pe viitor. Chinuit urcăm golful, între un bolovan și un jeep. Hai c-o fi bine și aici. Aerul rece pișcă rău de tot când ies afară, în ciuda soarelui ce a răzbit deasupra copacilor ruginii. Până ne echipăm, ne cotropește un cuț tare drăguț și trăncălău care nu știe pe unde să se mai înghesuie ca să mai primească încă două mângâieri. Azi, pentru sfârșit de octombrie am ales un traseu în circuit spre Scărița Belioara, din Trascău, dorit cu aceeași intensitate ca cel de la Fundătura Ponorului. Însă fix la fel ca atunci și aici greu mi se arătase ocazia. Dar pe principiul “muntele tot acolo e” mi-a fost răsplătită și răbdarea mea deficitară. 

Scărița Belioara, e un traseu montan de tip circuit, ce poate fi făcut în ambele sensuri. Noi am ales să o luăm înspre stânga, pe la Meteoaie (whatever that is). Depășim indicatorul marcat cu bulină roșie și la max 50 de metri vedem o poartă de lemn, marcată și ea. Traseul duce fix prin poartă și nu hoha pe drumul ce continuă spre stânga. Odată stabilită direcția, hai, fără lălăială, că avem azi ce croșeta! Urcușul e abrupt dintr-o dată și o ține așa, constant vreun sfert de oră, până intri în pădure. Ne oprim să ne tragem sufletul, admirăm în jos satul culcușit în culorile toamnei, admirăm în sus stâncile pe care urmează să urcăm. Damn, sus mai e! și mai dăm jos câte o bluză că ne-am cam încins. Cărarea continuă șerpuită prin pădurea aurită de soare. Nu știu dacă is just me, dar mereu am senzația că toamna e cel mai tare anotimp de hiking, în special prin păduri de foioase. Ne recăpătam suflul,  după urcușul de debut și suntem în stare să mai socializăm și noi. Mai o glumă, mai o vorbă, mai un râset…În toată această atmosferă idilică, printre zgomotele produse de bocancii noștri prin frunze, detectez unul nou, ce vine rostogolit, amplificându-se, din pădure. Intru în alertă și mă opresc cu inima în gât și mâna pe taser. Acum nu e ca și când dacă ar fi apărut vreun urs i-aș fi sărit în cârcă să-l curentez. Stau, aștept. Dintre tufe, apare trăncălăul de cățel…Doamne, măi câine, ce mă speriași! Se gudură pentru câteva mângâieri, după care, ia o urmă și dus a fost în direcția opusă. Mna bine…hai că am slăbit un kil de spaimă, nu-i rău. Dac-o țin tot așa, nu mai trebuie să transpir la sală…Ai auzit Cristino?

Cărarea iese din pădure și ajunge într-un perete mai degrabă înclinat decât abrupt. Aici trecem pe modul de scrambling și este mai ales necesară atenție și un grip bun la bocanc. De preferat să nu plouă, că devine tricky treaba. Bucata nu e foarte lungă, ai prize peste tot și nu e de speriat. În maxim 10 minute o dobândiți, iar apoi traseul intră din nou în pădure.

Auzim voci în față noastră și ne dăm seama că i-am ajuns pe guralivii din parcare așa că facem o pauză să le dăm avans. Ocazie cu care dau și eu drumul la poze, că nu făcusem nici una mai de Doamne -ajută. Din pădure, traseul iese într-o poieniță, năpădită de iarba galbenă, loc în care în stânga, fix la ieșire veți găsi un izvor, La Mateoaie, pe numele lui. Cică apa e bună, eu n-am încercat că aveam o sticlă în dotare și sinceră mi-e cam teamă de orice fel de sursă de apă ce iese dintre frunze și se numește La Mateoaie😊

Din poieniță ajungem în Șaua La Răscruce, de unde se vede tare frumos Valea Arieșului și linia molcomă a Trascăului, totul ruginit sub un cer absolut albastru.

Pe când admiram și noi frumusețile locale, trece o pereche. Ea, rucsac Deuter, bocanci Salewa, bețe, buff, tot tacâmul, el adidași, trening suflecat până sub genunchi și ceva tatuaje pe gleznele ieșite din șosetele albe, low cut. Yes, I know, I am a judgemental bitch…Revin… Ea urcă în ritmul molcom și constant al omului de munte, el în față, se grăbește, pierzându-și suflul datorită efortului fragmentat. Își zâmbesc din ochi.  Așa, la o primă vedere, ea e cu muntele, el mai puțin.  Probabil e una dintre primele întâlniri și încă încearcă să-și găsească puncte comune. Sper doar la următoarea tură, după ce a impresionat-o cu cea prezentă și a hotărât că-i place, să-și ia o pereche de șosete mai de Doamne’ ajută, că sunt mulți scaieți și urzici prin Trăscău. Și niște încălțări care să-l ajute să nu se prăbușească prin grohotiș în rușine în fața iubitei. Zâmbesc și le doresc multă dragoste să-i înconjoare în toamna asta aurie.

Punctul nostru roșu de traseu spre Scărița Belioara ajunge la intersecția cu cruce albastră spre Muntele Băișorii. Noi o luăm la dreapta pe un drum destul de lat. În curând atingem un frumos punct de belvedere, de unde identificăm la fix locul de unde plecasem dimineață și mă uitasem eu în sus ca să văd cât trebuie să urcăm. Damn! Așa mult trebuie să coborâm?

Luăm din nou cărarea care se îngustează și ne poartă printr-o pădure de brazi, ciudat de verzi în tot spectacolul ăsta maroniu. De urcat nu mai urcăm demult și suntem în stare să îmbrățișăm toamna asta perfectă și traseul acesta minunat. Din loc în loc, cărarea iese din pădure, iar în dreapta noastră se deschid abrupturile Muntelui Plaiului, destul de impresionante din acest punct. Pe când dăm noi drumul la Instagram, apar din direcția opusă cei doi. “nu știți pe unde e traseul?” întreabă el. Eu îl privesc mirată pentru că erau deja pe traseu, venind din direcția opusă. Mă prind repede că îi indusese în eroare faptul că pe această bucată se suprapune crucea albastră, punct și triunghi roșu. Le arăt pe hartă, el îi strecoară ei zâmbind un “ dai o bere că am avut dreptate” îmi mulțumesc și dispar din nou. Hai că sunt drăguți ăștia doi 😊

De la primul punct de belvedere, cărarea va coborî ușor, cca 10 minute, după care va ieși fix sub vârful Scărița, pe care nu urcă nici han-tătar că e prin tufișuri și nu se vede nimic. Aici e un arc frumos pe curbă de nivel, de unde priveliștea e pur și simplu magnifică. Ne-am întins în soare care cum, încercând să acaparăm toate razele la noi, că până la primăvară nu cred că mai prindem noi ceva vitamina D. Tăntălăul de cățel ajunsese și el sus și migra între noi și un grup de franțuzoaice, în funcție de ce era în meniu.

În timp ce ne relaxăm noi, din stânga, adică direcția înspre care trebuia să coborâm încep să apară tot mai mulți oameni. Primul grup, vreo 10. Al doilea grup, încă vreo 15. La un moment dat era traffic jam. Începe să mă agite toată aglomerația asta și îmi dispare zen-ul, așa că o luăm la papuc. Cărarea de întoarcere urmărește tot marcaj punct roșu, traversând niște stufăriș (cam ciudat în vârful muntelui), apoi o bucată de munte ce fusese incendiată cu ceva timp în urmă și arată cam spooky. Coborârea e abruptă, îngustă și plină de grohotiș. Și în tot acest peisaj, eram năpădiți din toate părțile de puhoaie de oameni, care parcă nu se mai gătau. Păi ce să vă spun că am văzut de toate: de la domnișoare în blăniță, pufi în lesă, copii micuți ce abia mergeau,  adolescenți împiedicați cu nasul în telefon, ce mi se părea că vor pica la fiece pas, culminând cu un băiețel ce era cu mâna în ghips…Doamne, ce-o fi în mintea unora, nu înțeleg… Încercând depășire după depășire, ca să scăpăm de trafic, evit două fetițe oprite în cărare, calc pe o piatră ce se tot duce și trag o trântă de văd stele verzi. “Ioiii” o aud pe una din fetițe în spate. Da, cam așa cred că spus și buca mea dreaptă, “ioi”. Mă ridic urgent să nu ne depășească grupurile de care trecusem și dă-i bocanc în continuare. Undeva la intrarea în pădure și la intersecția de trasee cu triunghi albastru și roșu, s-au terminat oamenii și a revenit liniștea.

Na, așa ceva, n-aș fi zis că voi întâlni. Doar în Dolomiți mai avusesem asemenea experiență și nu credeam că o voi repeta în România. De la intersecție, cărarea prin pădure o ia spre stânga pe marcaj roșu, traseu Scărița Belioara. Este și una spre dreapta, nemarcată, care va ajunge până sub peștera Coșul Boului, însă noi am decis să nu mai mergem și acolo din cauza puhoaielor de oameni. În curând am ieșit și din pădure și ne-am luat în liniște o altă pauză. Peștera se ridică impresionantă în dreapta noastră, iar în față și stânga, presărate în pajiște, printre copacii ruginii, căsuțe pierdute în timp. Bucata asta mi-a plăcut tare mult, că nu era lume aproape deloc, soarele strălucea sus și totul era încremenit într-un perfect tablou de toamnă. Numai bine, să nu rămân cu gust amar după traseul acesta.

Până la capătul traseului nu a mai durat mult, însă m-a șocat mulțimea de mașini parcate în toate direcțiile, în condițiile în care dimineața, când ajunsesem eram tare puțini. 

Cu zâmbetul plin de soare, am spus buh bye Scăriței Belioara și am promis să revin. De preferat într-o zi de luni …

Vrei să te țin la curent cu vacanțele și călătoriile mele?
Abonează-te la newsletter


Am citit și sunt de acord cu termenii și condițiile și cu prelucrarea datelor cu caracter personal.

Harta traseu Scarita Belioara

Rezumat traseu în M-ții Trascău: Circuit Scărița Belioara

  • Tură de o zi
  • Data parcurgere – octombrie 2021
  • Dificultate –  mediu
  • Timp parcurgere – 5 h (dus întors, cu pauze)
  • View – jumătate din traseu este prin pădure, restul oferă panorame spre Valea Arieșului și culmile Trascăului
  • Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili
  • Sursă de apă – da, Izvor la Mateoaie
  • Diferență de nivel  +895/ – 895 m
  • Tip  traseu – circuit
  • Cum ajungi – din Alba Iulia – Aiud – Rimetea – Posaga de Sus – bulina roșie și retur. Drumul este asfaltat ( 2 ore)
  • Aplicații utilizateMunții Noștri și Mapy
  • Pentru cine dorește harta în format GPX, dați un semn pe mail și o trimit

Acest articol face parte din seria Munții Trascău. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.

 

Leave a Comment