Cum să te îneci la mal, când nu ai colțarii la tine
Privesc ca cioara în nucă cum aș putea deschide termosul de ceai… Nu e chiar fizică cuantică și mă prind într-un final. Iau o gură strașnică, ferm convinsă că se răcise deja, de o oră jumate de când suntem pe drum. Eroare fatală! În primul rând ceaiul a ales o cu totul altă cale de curgere decât cea estimată de mine, în al doilea rând se răcise pe naiba! Cred că era setat pe auto încingere! Mă aleg cu o arsură foarte estetică pe barbă, care la o cercetare mai atentă începea din roșu să se transforme în maroniu și scot și un țipăt ascuțit, total nedemn de o zână ca mine. This is just great! Dacă așa începe ziua asta de hiking, nu știu ce să zic… Acest traseu din Stâna de Râu spre Șaua Custurii (Retezat) și Vârful Păpușa îl mai făcusem, însă azi îl repetam pentru Mihai, căruia momeala montană de Bucura prinsese de minune și se afla la a două provocare montană. V-am spus eu că Lacul Bucura naște adicția? V-am spus!
Revenind la barba mea cea arsă și ceaiul buclucaș, pot doar să mai menționez că încă trag ponoasele cu multă Cicatridină aplicată la fiecare două ore…Drumul spre Stâna de Râu îl parcurgem în liniște, mai zgâlțâindu-l pe Mihai, care nici acum nu înțeleg de ce a ales, la cei aproape 2 metri, să se înghesuie în spatele Jimny-ului. Brazii parcă începeau să se rărească, drumul era din ce în ce mai îngust și aproape miroseam golul alpin. Moment în care ne împlântăm la singura intersecție de pe tot acest drum cu o stână de oi cam șchioape. Și roșii. Care erau șansele? Încercăm noi să ne strecurăm printre, însă netoatele în loc să se dea la o parte, o luau mai tare la goană, agitându-le pe cele din fața lor. Încearcă și ciobanul să ne facă loc, însă după maxim 30 de metri, drumul se îndreaptă și ghici ce? Dăm de o mare de oi șchioape, toante și roșii. 2000 mai exact, după informațiile ulterioare oferite cu mândrie de ciobănașul cu inițiativă. Ne dăm seama că no way in hell avem cum să trecem, așa că ne-am prefăcut că suntem pe DN1, vineri la ora 19. Și când om ajunge, om ajunge…Și am ajuns…Cu o oră jumate întârziere. Timp în care am aflat că oile sunt șchioape că au micoză la unghii, că sunt însoțite de patru câini din care doar unul e cu scandalul pe el, că vor fi cantonate până în august acolo și că au plecat de acasă de două săptămâni. Deja mă simțeam mai deșteaptă în lumina acestor noi informații. De nu ar fi fost așa negru cerul când am parcat, era vis.
Am dat pe băieți, să nu se mai moșmondească și să o luăm o dată la picior. Acest traseu spre Stâna de Râu – Șaua Custurii pornește din parcare, chiar înainte de podul peste râul Bărbat, pe marcaj triunghi albastru. După ce treceți podul, în stânga voastră veți vedea stâna, de care trebuie să treceți. Continuați și în curând în dreapta voastră veți vedea refugiul Stâna de Râu. În dreptul refugiului traseele se despart: înainte triunghiul albastru va fi călăuză voastră de traseu Stâna de Râu – Șaua Custurii, ea continuând până pe Vârful Păpușa, iar spre dreapta în pădure va intra punct albastru spre Tăul Țapului și de acolo spre Porțile Închise.
Ce ador eu la acest traseu este faptul că nu mergi deloc prin pădure, având în permanență o vedere liberă la 360 de grade în jurul tău. Cu alte cuvinte vezi și tu de unde îți vine beleaua. Zona e destul de sălbatică și populată puternic de urși, așa că dați-i înainte cu gălăgie cât încape. Că au urechile sensibile și sunt scumpi la vedere. Cărarea e mai puțin vizibilă în anumite porțiuni, mai ales prin iarbă, însă marcajul e recent refăcut, așa că nu ar trebui să aveți probleme mari de orientare. În plus șaua unde trebuie să ajungeți e fix în fața voastră. Cu puțină atenție, nu e necesar nici marcajul.
Buuun…băieții și în special Mihai se țineau destul de bine, așa că am grăbit pasul, presată de norii negri ce se năpusteau peste creastă, dinspre Retezatul Mic, aflat în stânga noastră. Pe măsură ce cărarea urca, peisajul din spate devenea tot mai spectaculos. În vale, ca un punct roșu se vedea acum acoperișul refugiului Stâna de Râu. În dreapta noastră Vârful Țapului și Vârful Lacului străjuiau Tăul Țapului, abia ițit printre ele. Pe limbile de zăpadă ce încă îmbrăcau jneapănul, două capre negre se alergau bezmetice. O reverie ce mai! Doar cerul ce devenea de un violet cenușiu mă mai îngrijora.
Cărarea din ce în ce mai pietroasă, ajunge într-o șa, de unde veți continua șerpuit pe curbă de nivel pe stânga, urmărind marcajul. Oricum de aici vezi clar punctul final și stâlpul împlântat fix în Fereastra Custurii. Urcușul e susținut, să fiți atenți la pietre, mai ales dacă plouă, să nu alunecați. Noi am grăbit pasul, pentru că deja în stânga nu mai vedeam mare lucru și deși era încă zăpadă în cer tunetele începea să se succeadă la intervale din ce în ce mai scurte de timp. În curând ajungem la 50 de metri înainte de final când…surpriză! Limba de zăpadă ce acoperea cărarea chiar înainte de șa, și pe care eram feeeerm convinși că o puteam depăși, era agățată destul de precar de panta înclinată a muntelui, terminându-se într-un morman viscolit care după cum vedeam noi de aici măsura vreo 2 metri. Ne-am tot socotit noi cum să o ocolim, dar toate variantele pe care le găseam presupuneau un oarecare grad de risc, fie de alunecare, fie de avalanșă, fie să ajungem sus și să nu putem trece. Bombănind și dezamăgiți, adică eu, am decis să ne oprim fix acolo și să ne luăm prânzul, până suntem încă întregi. Am făcut două poze pentru posteritate și mi-am găsit un fotoliu din piatră fix în cărare, că tot nu era nici neam de turist. Și în timp ce îmi savuram sandwich-ul și mă bodogăneam că am lăsat acasă colțarii, că de ce să îi car, că doar e soare afară, DUUUUH, am admirat vârful Păpușa, pe care se pare că nu îmi era scris să ajung, (dar am ajuns în cele din urmă – vezi AICI) Vârful Mare, din aceeași categorie și Porțile Închise ce de aici păreau total inaccesibile (dar le-am dobândit și pe ele – vezi AICI). Norii se succedau, din ce în ce mai negri.
Dau o geană în spatele meu, nu de alta, dar ultimul tunet îmi anulase temporar auzul pe urechea dreapta. Mai bine nu mă uitam…Ploaia venea în rafale către noi, iar versantul nici că îl mai vedeam. Împachetăm urgent, ne tragem pe deasupra tot ce aveam impermeabil la noi, spunem buh bye la vârfurile neatinse și șaua acoperită de zăpadă și ia-o la papuc în jos. Nu facem 10 metri că intrăm direct în rafale. Sau rafalele în noi. În afară de spatele roșu al gecii lui Mihai, nu vedeam mare lucru, așa că speram să fie atent la marcaj, că de nu, eram la gară cu toții. Ploaia insista serios, ocazie cu care am decis că geaca mea luată la reducere din Slovacia cu 20 de euro își merită toți banii. Chiar și în plus! Ne-am distrat așa vreo jumate de oră, pe orbecăite prin ceață și apă multă căzând din cer, până când deodată cerul a început să se deschidă și să vedem și noi ceva la mai mult de 10 metri în față. Soarele a început să strălucească, iarba era verde și…”auziți, chestia asta asta era aici când am urcat?” îl aud pe Mihai, trezindu-mă din reverie. Ne apropiem curioși, ca să evaluăm “chestia”. Mai exact un ditamai cadou maro, mirositor, lăsat fix în cărare, la limita jneapănului.
“Hmmmmm…nope” răspund
“Vezi dacă e cald“ mă îndeamnă Cristi
„Whaaaat?! Vezi tu, dacă ești așa curios!” bodogăn eu,
“O, come on! Că nu trebuie să îi iei temperatura“
Mă întind și îmi poziționez mâna deasupra. Mă ia cu fiori când îmi dau seama că a fost produs nu cu mult timp în urmă. Bineeeee…
“Mda, e călduț…eu zic că ar fi cazul să cântați!“
Păi și ce mi-au auzit urechile în următoarea jumate de oră nu chiar aș dori să vă reproduc. Dacă urechea dreapta îmi fusese afectată de tunetele de dinăoară, cea stângă a intrat în grevă totală după trilurile băieților. Și în timpul în care îi ascultam mă gândeam cum fras să fii așa nesimțit, în calitate de urs, să produci number 2 pe ploaia și pe tunetele alea, ață în cărare. Poate de frică o fi făcut săracul…Și mă tot uitam unde mama zmeului se băgase. Ce-i drept că era cam înalt jneapănul pe acolo. Mai merge hantătar prin tufe…
Cu gândurile astea dezlânate, în curând am atins mașina pe un soare demn de luna iunie și un cer albastru care contrazicea total urgia prin care trecusem cu două ore în spate.
Pe drumul de întoarcere am admirat brazii ce filtrau razele de soare, ne-am râs bine de oile șchioape, l-am mai zgâlțâit o tură bună pe Mihai, să își amintească cum e în Retezat și am lăsat încet în spate crestele încă încununate de zăpadă ale muntelui. Pe data viitoare, dacă se poate fără ploaie și fără urși…Pretty pretty please…
Rezumat traseu în Munții Retezat – Stâna de Râu – Șaua Custurii:
- Tură de o zi
- Data parcurgere – iunie 2020
- Dificultate – mediu
- Timp parcurgere – 5 h (dus întors, cu pauze)
- View – tot traseul oferă priveliște înspre munți
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili
- Sursă de apă – da
- Diferență de nivel +613/ – 613 m
- Tip traseu – liniar
- Cum ajungi – din Alba Iulia – Hațeg – Sat Pui – Valea Râul Bărbat – traseu Stâna de Râu – triunghi albastru. Drumul este practicabil și cu mașină mică, însă cu o gardă la sol mai înaltă
- Aplicații utilizate – Mapy
Acest articol face parte din seria Munții Retezat. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.