Fundătura Ponorului – o fata morgana
Fundătura Ponorului devenise pentru mine un fel de fată morgana. De fiecare dată când îmi planificasem să ajung, ceva se întâmplase fix în ultimul moment. Da fix, nu așa, cu preaviz…Ultima dată, chiar plecasem echipați și a trebuit să ne întoarcem acasă, fix din Hațeg. Ce să mai spui…cum sunt eu o pozitivă convinsă mi-am tot repetat că sigur există un motiv foarte bine întemeiat pentru care Cel de sus, universul, sau horoscopul cu toate astrele retrograde au ba, nu mă vor ajunsă la Fundătura Ponorului. Așa că am așteptat răbdătoare momentul, răspunzând repetitiv, spre disperarea lui Cristi, la fiecare întrebare de genul
„Oare unde să mergem mâine?„
„Aaaa…am o ideeeeee…la Fundătura Ponorului”
Săracul, atâtea poze i-am arătat de cred că ajunsese să viseze noaptea…sorry baby, mă revanșez eu promit! Așa că într-o zi de vineri, când a venit întrebarea fix la fel ca și în celelalte zile “ce traseu să facem mâine?“ și am răspuns mecanic, fix la fel ca și în celelalte dăți “la Fundătură Ponorului”, creierul meu a ignorat urechea și nici că a mai auzit răspunsul. “Ok, plecăm pe la 12?” Ahhhhhmmm? Wait! Whaaaat? Adică mergem? Chiar mergem? Și chiar ajung? OMG, OMG, OMG! Atât de surescitată eram încât ca să nu aduc blestemul și asupra acestei tentative am refuzat total să îmi pregătesc ceva.
Așa că m-am trezit a doua zi la ora 12, în criză de timp, cu rucsacul deschis, sortând chestii dintr-un morman de lucruri de munte. Pe drum înspre Hațeg am realizat că s-ar putea să nu avem semnal și n-ar fi chiar rău să îmi dau jos o hartă și s-ar putea să nu avem apă și să îmi cumpăr totuși una de la benzinărie. Și s-ar putea să dureze mai mult de 4 ore și să îmi iau totuși și ceva de mâncare…Duhhhh. Problema era că citisem atât de mult despre traseul ăsta spre Fundătura Ponorului, încât aveam senzația că fusesem deja și îl cunosc ca în palmă…Doamne, Doamne, uite ce simplu ajung să te culeagă băieții de la Salvamont din te miri ce fundături, fără semnal…Greșeli din astea de rookie mai făcusem eu, ultima, cea din Trascău, când plecasem cu Iulia, ca două zâne să găsim Vârful Pleșii (pe care l-am ratat de două ori). Mno…ce să faci…Poți păți.
Revin…Fundătura Ponorului este tare bine așezată într-o…ghici…fundătură…of course. Direcția din Alba Iulia este Hațeg, Pui, Satul Federi. La intrarea în Federi mergeți cu GPS-ul până unde se continuă drumul și apare marcajul pe care scrie Fundătură Ponorului. Aici doresc să fac o precizare. Se poate ajunge cu mașina, obligatoriu un 4X4 de nădejde, până la capăt. Traseul se intersectează de câteva ori cu drumul. Marcajul e destul de slab și destul de confuz, că apar ba săgeți verzi, ba punct roșu, ba un pătrat albastru, așa că vă recomand la intersecții să vă uitați pe hartă. De pierdut nu cred că e cazul, pentru că pe principiul toate drumurile duc într-un loc, aici, tot la Fundătură ajungeți, diferența este dată doar de timp.
Noi, ca de obicei în formație de trei, am lăsat mașina, ușor mai sus de restul, îngrămădite în marginea drumului și pe un soare surprinzător de arzător pentru ora 3, am luat-o la papuc prin colbul drumului. Drumul va poartă până la intrarea în pădure preț de vreo 15 minute, minute în care mie îmi venea să zburd pe pietrele albite de praf. Entuziasmul meu nu se regăsea în partea din spate a grupului, de unde începea deja rubrica de comentarii. Gen “eu nu înțeleg de ce nu am putut veni cu mașina până aici” sau “ uite-l pe ăsta, unde s-a parcat…deștept, nu ca noi, care am lăsat mașina așaaaaa departe”. And on and on…cine îi bagă în seamă, că eu merg spre Fundătura Ponorului și eram ferm hotărâtă să nu îmi risipească nimic zen-ul de azi. Sorry guys, ați lătrat sâmbătă la un copac taaaaare surd…
După ce intri în pădure, traseul e tare plictisitor. Începe o urcare constantă și dreaptă. Nici o curbă, nici un plan mai plat, or something. E parcă s-ar fi uitat cineva de jos înspre deal și-ar fi zis, ăhm, da, aia e direcția! A luat o ață și a făcut drumul fix așa: drept și urcând. Tot chinul ăsta care scoate și ultima pizza din tine, durează vreo oră. Cărarea e lată, mai cu bolovăniș, mai cu pământ, mărginită mai de tufiș, mai de copaci. Pe cărare dai de rahați mai de oi, mai de cai, mai de urși…Wait, what? Ahmm…ne strângem asupra cadoului pentru studiere. Păi având în vedere bobițele de afine ce se ițeau din el, mărimea și împrăștierea eu decretez că clar este de urs? Voi, la fel? Bine…suntem de acord în unanimitate că suficient cu liniștea. Frică prea mare nu ne era, că tocmai trecusem de un grup de vreo 20 de persoane și vreo 2 căței.
Transpirați, alții nu eu, obosiți, alții nu eu, comentând, alții nu eu, dar nerăbdători, adiiiiiică eeeeeeeu, după circa o oră jumate de la parcare, am ajuns în deal. Aici am făcut o mică pauză, că tare frumos se vedeau satele străjuite în depărtare de Munții Retezat.
Din punctul acesta sunt două cărări, una spre stânga, una spre dreapta. Cred că o poți lua pe ambele, noi am ales părerea GPS-ului care ne-a ghidat spre stânga. Cobori ușor și intri într-o pădure de brazi înalți cât casa. Lași în urmă două băltoace noroioase și mari, traversate de zeci de urme de mistreț. Cred că aici e spa-ul lor. Apoi dintr-o dată priveliștea se deschide într-un luminiș, în care ne-am împrietenit cu un blănos tare simpatic, de care treci și urmează încă vreo 5 minute pe coborâre prin pădure. Aaaaand…after…pădurea dispare și în fața ochilor ți se dezvăluie un cătun pierdut în timp.
Garduri de lemn, arse de soare și erodate de vânt, apără căsuțe maronii de bârne și căpițe aurite de soarele în apus. În aerul după amiezii târzii se amestecă câte un behăit, cu clinchetul cristalin al clopoțeilor prinși de gâtul cailor. Căței leneși ne privesc de după bretoanele flocoase ce le intră în ochi, sperând la un sandviș savuros, sau măcar o bucată de ciocolată de turist pierdut în fundătură. Un râu șerpuiește, desenat parcă, prin căldarea verde, ocolind cu mare grijă căpițele fotogenice.
Îi las pe băieți în iarbă, să caute izvorul și plină de avânt îmi scot aparatul la vânat de poze, care să mă aducă cel puțin la National Geographic pe copertă.
Îmi găsesc o căpiță, niște oițe, o căsuță aurită de soare, îmi reglez și ISO și F-ul și toate semnele de pe aparat, ca să trag lozul câștigător. Ignor mârâitul insistent ce vine din direcția căpiței, mă pun pe poziție să am o încadrare ca la carte. Apăs pe buton și GHICI! Îmi uitasem cardul de memorie acasă! Păi ce-a fost la gurița mea…you really do NOT want to know…Mihaela, tuto care ești o tută și nici măcar nu ești blondă și uiți de la mână pân’ la gură și nu ești în stare nici măcar să ții minte că pentru a face poze ai nevoie de card, deșteapto! Damn! Mă calmez, scot cu regret telefonul și fără să mai reglez nimic, trag câteva cadre. Noroc că am HUAWEI…De sub căpiță, mârâitul se intensifică și dintr-o dată capătă și formă. Una mare, neagră și albă, cu multă blană. Îi dau vrăjeala cu “cine-i cel mai frumos cățel”, dar nu merge, așa că mă retrag politicoasă, că nu voiam să am amintiri de fugăreală canină prin Fundătura Ponorului.
Îi recuperez pe băieți, care se pricopsiseră cu doi cuți tare drăguți, pe care mai aveam puțin și îi luam cu noi acasă. Nu găsiseră izvorul, eram cu apa pe terminate iar soarele apunea, așa că, cu regret, o luăm înapoi, spre disperarea băieților care au început din nou să dea mărunt din buze “ și acuma trebuie să urcăăăăăăăăăăm, tot ce am coborâââââââât?” “ și după aceea să coborâm panta aia maaaare și dreaaaaptăăăăăăă?” Păi, mda, cam așa.
Pe cărarea bolovănoasă ne da binețe un localnic.
“Bună seara, ați fost la noi la Fundătură?”
“Daaaa, foarte frumos! Dar izvorul unde e, că nu l-am găsit? “
“În stânga, cum cobori, iasă din pământ, o apă bunăăăăăăăăăă, bună”
“Și cu urșii? Cum e?“
„Păi dacă vă spun că l-am văzut de dimineață, mă credeți?“
„Ahmmmm….cred că da“
„Da să nu vă fie fie frică. Era acolo mai jos, lângă tăul din cărare. Și dacă vorbești tare se sperie.”
Ne prindem că tăul din cărare, e de fapt băltoaca de spa pentru mistreți. Dăm bună seara, urăm sănătate, că în vremurile astea tare bună e, și îi dăm la papuc în jos. Pe lângă tău, ne-apucăm de cântat, să nu avem întâlniri neprevăzute. Ușor, dobândim panta și în curând, atingem drumul prăfuit și pietros. Mașina ne aștepta cumințică și cu ultimele raze ale soarelui în ochi o pornim spre casă.
Mda…Cred că a meritat așteptarea…
Rezumat traseu în Parcul Grădiștea Muncelului-Cioclovina: Federi – Fundătura Ponorului
- Tură de o zi
- Data parcurgere – septembrie 2020
- Dificultate – ușor/mediu
- Timp parcurgere – 4.19 h (dus întors, cu pauze)
- View – 3/4 din traseu este prin pădure, restul oferă priveliște înspre munți și cătun
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili
- Sursă de apă – da, în Fundătură
- Diferență de nivel +596/ – 596 m
- Tip traseu – liniar
- Cum ajungi – din Alba Iulia – Hațeg – Pui – Federi – Fundătura Ponorului – bulina roșie. Drumul până la Federi este asfaltat. Din Federi se poate ajunge cu mașina până în Fundătura Ponorului, însă obligatoriu 4X4 cu gardă la sol înaltă.
- Aplicații utilizate – Munții Noștri și Locus Map
- Recomandat pentru părintii cu copii – da
Acest traseu face parte din trasee din Munții Șureanu. Dacă vă încântă, le puteți găsi pe toate AICI .