Munții Retezat

Munții Retezat îmi sunt o parte din suflet de când am pus prima dată piciorul, încălțat în adidași albi de sală, pe trasee cu dungi albastre. Ca paltonarii ce mănâncă sâmburi, ce mai.

Mai am încă prima poză. Eram toată fancy, în pantaloni de treling, cu tricou de bumbac  și ochelari Ray Ban. Doar ochelarii au mai rămas…

Am fost extrem de fidelă Retezatului și pentru că și el a fost răbdător cu mine, nu l-am trădat și l-am descoperit din toate laturile în tot acest timp. Îl cunosc acum din toate părțile și văd în minte fiecare vârf. Am ajuns să am trasee preferate și să am și trasee nemarcate preferate.

În fiecare an îmi promit că voi vizita și alți munți și uneori chiar o fac, însă mereu mă întorc pe trasee pe Munții Retezat, muntele cu 100 de lacuri albastre, cu vârfurile de granit ascuțit, apărate de lespezi mari năpădite de licheni. Muntele înconjurat de jneapăn verde ca smaraldul prin care vântul șuieră acoperind țipătul marmotelor. Muntele unde caprele negre privesc curioase printre stânci și soarele apune portocaliu pe după ele. Muntele unde pădurea veche acoperă cerul și tăinuiește povești nespuse, unde veverițele se aleargă bezmetice prin mușchiul moale brodat de roua dimineții. Muntele care m-a învățat să fiu responsabilă și răbdătoare și să apreciez ce e frumos. Care mi-a arătat ce e important și unde să mă îndrept când mi-e greu. M-a învățat să fiu umilă și să am respect. Nu îmi ies toate încă, dar știu că mă va primi din nou, ca să mi le mai arate încă o dată… Muntele meu de suflet, Retezat.