Parcăm mașina. Noi și încă un milion două sute cincizeci și trei de oameni…exagerez, doar mă știți, nu erau chiar atâția, dar mie atât îmi păreau…și deși soarele e sus pe un cer nesperat de albastru, tot filmul meu de hike deasupra vestitelor Cliffs of Moher s-a dus dracului, o dată cu a cincisutea mașină ce trăgea în aceeași parcare… damn! Mă simt ca la concert. Doar că nu e pe stadion, ci pe malul mării… ușor ciufută, mă îndrept spre ghișeul de plată unde era să mă înec când am văzut cât costă… acum nu că nu aș fi știut dinainte, însă mereu sper că poate nu s-a actualizat informația pe site și e happy hour fix când ajungem noi… recunosc că mă irită maxim să plătesc bilete la plimbatul prin natură… any how… spargem cardul și o luăm cu gloata în sus. Depășim plăcuța cu indicații ce îți arată ca la tont cum ajungi la Cliffs of Moher, centrul de vizitare, urcăm niște trepte și o luăm încet pe poteca amenajată.
După circa 5 minute de mers, aterizam deja sus, deasupra stâncilor… aaaaaaammmm, asta fuse tot? Adică pe microtraseul ăsta plătiserăm noi 24 euro? Fire-ați voi să fiți cu stâncile voastre! Și eu care pusesem botul la toată vrăjeala asta…Of Mihaelo, că nu te înveți nicicum. Mai bombăn o tură, între două poze și trei selfie-uri… noroc cu domnul cu vioara că așa mișto cânta, de mai să îmi treacă ciuda. Acum, nu zic, că tare frumos se vedeau stâncile accentuate de albastrul perfect al oceanului și verdele la fel de perfect al ierbii. După o scurtă pauză, că taaaaare eram obosiți după 5 minute de urcat, o luăm necăjiți spre mașină, că ce să și faci, dacă atât s-a putut…
“Auzi, dar uite acolo departe cum ajungem?” Îi arăt lui Cristi o potecă șerpuită de-a lungul oceanului. Cred că v-am mai spus de întrebarea asta că în multe belele m-a băgat, așa e? Scoate Cristi harta, vedem că este un traseu de vreo 4 km care continuă pe deasupra stâncilor până în următorul sat.
“Păi hai să mergem din partea cealaltă, că cred că nu e așa multă lume.”
Zis și făcut, ne culegem mașina din parcarea de concert și o luăm spre satul Ballylaan. Șoseaua e îngustă tare, pajiștile perfect tunse, oile sunt albe și behăie, iar cerul adaugă cireașa de pe tort unui peisaj cu adevărat irlandez… dacă e să îmi caut în memorie din tot ce văzusem și îmi închipuisem, fix așa arată Irlanda… chiar și în idioțenia de film cu Collin Farell în care unul se supăra pe un prieten atât de tare încât își taie singur degetele și le aruncă în poarta celuilalt. Nu vă panicați că nu e horror, e doar un film de Oscar, foaaaarte apreciat de critici și mai puțin apreciat de mine, inculta, ce am considerat că mi-am irosit 2 ore din viață uitându-mă până la final. Dar peisajele erau beton… fix ca cele ce mi se dezvăluiau acu…
Ajungem în sat. Mă rog, sat e mult spus, că erau câteva case amărâte dar fotogenice, o fermă de unde venea un miros extrem de înțepător, de m-a luat cu amețeală și rău de la stomac și un hotel ce ținea de fermă. Nu știu zău cum dormeau oaspeții pe miresmele acelea îmbietoare de brânză maturată de 50 de ani, dar mna… o fi o chestie de gusturi. Na, și ce să vezi că și aici era o parcare doar că asta nu costa 24 de euro, ci doar 5… și ce să mai vezi că de aici intrai pe poteca menționată anterior, făceai o plimbărică de vreo oră și ajungi tot la Cliffs of Moher, doar că nu dai 24 de euro ca anumite persoane aici de față, da nu dăm nume să nu le facem de rușine, ci fix 5. Mna! Așa îmi trebuie când nu citesc. BTW, Liscannor Walk Parking îi spune parcării, în caz că vă interesează și vreți să știți cum ajungi la Cliffs of Moher și nu plătești aiurea…
Atât de ciudă mi-era pe cei 24 de euro dați aiurea, încât m-am zgârcit la cei 5 și am lăsat mașina pe câmp, înainte de intrarea în sat, numai ca să nu mai plătesc parcări. Când mi se pune, mi se pune, ce să mai și zic…
Păi dragii mei, odată depășite toate inconveniențele cu parcări și bani plătiți aiurea, am început să casc ochii bine la ce era în jurul meu și să mă minunez. Cărarea lată șerpuia drept în sus printre câmpii verzi, în față vedeam oceanul iar cerul de un azur perfect era decorat cu câțiva norișori la fel de pufoși și albi ca oile ce ne behăiau. Idilic… îmi venea să zburd ca o capră… wait, chiar am făcut-o. Hi, hi, hi!
Ajunși pe malul oceanului, aveți varianta să o luați la dreapta și după vreo 3 km veți ajunge la Cliffs Of Moher. Noi am preferat doar o plimbărică scurtă căci stâncile le văzusem deja. Dar nu vă pot explica ce frumos era totul…mai puțin minimusculițele ce m-au atacat cu ferocitate și de care n-am putut scăpa decât dând din mâini continuu ca o dementă. Mișcare ce mi-a afectat grav centrul de greutate, încât la o trecătoare mai abruptă pe iarbă am alunecat vreo trei metri și era să mă duc în Valhala. Așa că am decis să mă împac cu musculițele, că mai bine pișcată decât prăbușită.
De aveți inima tare și papuci cu grip bun, nu adidași ca netoata de mine, o puteți lua pe cărarea șerpuită ce ocolește bolopietroiul din fața voastră. Nu știu unde duce, probabil face ocol și se întoarce pe sus, căci după alunecătura anterior menționată m-am mărginit la pietre solide ce nu mi-au dat emoții de echilibru. Bine, poate pentru poza de mai jos, m-am aventurat puțin, dar nu e chiar așa grav.
După vreo oră petrecută pe malul oceanului în toată splendoarea aceea, ne-a luat o foameeeeee pe măsură, drept urmare am decis că o porție sănătoasă de fish and chips în Galway e încheierea perfectă a unei zile minunate (mai puțin partea în care am plătit 24 de euro degeaba… da, știu, încă mă urmărește treaba asta).
Dacă ți-a plăcut acest articol despre cum ajungi la Cliffs of Moher, să știi că face parte din vacanța mea în Irlanda. Dacă te încântă poți găsi mai multe detalii AICI .
