Cu pirații din Koh Rong sailing-ul fără rom, e ca Instagram-ul fără influensări
Muzica bubuie în boxe și barca ne leagănă ușor pe ritmuri de reggae, printre valurile azurii. Pești rândunică rup suprafața cristalină a apei în stoluri compacte. Soarele se strecoară pe punte printre pânzele decolorate de vreme. Suntem tot în Cambodgia, în turul insulei Koh Rong, cu pirații cu același nume… Privesc leneșă în jurul meu la adunătura colorată de indivizi din care fac parte.
În fața mea o influensăriță blondă, frumoasă și voluptoasă își acordează ritmul capului cu cel al muzicii. E toată fashion, machiată ca la carte. Iubitul, un marocan destul de solid, face pe DJ-ul spre deliciul blondei. Scott, ghidul numărul 1, își etalează tatuajele la fiecare mișcare mai amplă. E din Anglia, nu îi place frigul, e în Cambodgia, respectiv Koh Rong de 5 ani, iar când plouă merge în State și lucrează în ferme de marijuana. Și are un cățel drăguț. Mike supraveghează totul de la înălțimea celor aproape 2 metri din dotare. Mike ghidul numărul 2, e din State și mai mult de atât nu am aflat. Lângă mine, un cuplu de briți, au dat-o pe rom de la prima oprire la snorkelling, moment în care s-a oprit socializarea inteligibilă. Două suedeze ce par desprinse din filme porno sunt atacate de prietenii marocani ai iubitului influensăriței.
Mai avem la bord un spaniol ce face giumbușlucuri cu popice, o trupă de nemți, doi americani plecați de un an în jurul lumii și un ciudat ce nu știu din ce țară e. Știți tipul ăla care încearcă să fie cool, dar nu prea îi iese, e plăpând și firav, dar totuși înalt, se dă cu gel antibacterian din cinci în cinci minute, vrea să se integreze și vorbește fie prea tare, fie deloc, face glume pe care doar el le înțelege și se atacă la glumele altora? El e! Și-a tras prosopul până la piept, ca să nu ii fie frig la șale cred și acum soarbe prețios dintr-o cutie de Cola. A fost singurul care a cerut și pai și cutie. Și a dezinfectat cutia înainte să o desfacă… Să îl numim John. John, the mighty king of Koh Rong, Cambodgia…
Prima oprire de snorkelling a fost ok-ish. Apa nu foarte clară, pești mai puțini și curentul cam mare. Nu merită detaliere.
A doua oprire Long Beach. Un ponton vechi de lemn brăzdează apa de un turcoaz infinit. Nisipul e alb, scârțâie sub picioare și palmieri pitici rup linia perfectă a plajei. Simt că mă doare sufletul de atâta frumusețe. Un restaurant mic ne așteaptă cu prânzul. Orez, legume, pui, bere, Mai Tai. Și socializare. De preferat nu cu John, care mai are puțin și dezinfectează cățelul barmanului. Cred că s-a cam pilit de la bere că nu prea mai are echilibru. Primim o oră de pauză în care fiecare își face de cap. Eu savurez plaja și apa. Blonda își chinuie iubitul la poze. John a dispărut. Cred că dezinfectează barca. După o oră de leneveală, rom și soare, ne culege Scott pe rând și ne încarcă în barcă.
Next stop, snorkelling. Nu știu dacă de la Mai Tai sau de la bere, dar apa e mai clară și văd și pești colorați. Nici nu contează de ce, că sunt mișto. Mă uit după John, care s-a depărtat destul de mult și îmi pun un reminder să facem cumva să nu-l uităm când plecăm. După 30 de minute ieșim care mai de care cu zâmbetele la vedere. Mai dăm o tură de insulă, care în lumina apusului e și verde, e și și roșiatică și ne oprim pe o plajă pustie. Soarele apune aurind apa și pe noi. Spaniolul aruncă popicele în aer, Mai Tai-ul e dat din mână în mână, iar râsetele se sparg în zgomotul valurilor. Zăbovim până se înserează și apoi pornim într-un colț al insulei unde nu este poluare luminoasă, ca să vedem planctonul.
Toți suntem super entuziasmați. Unii și cam chercheliți. Cred că ăsta era scopul, să ne îmbete, că după atâta bere și rom vezi oricum luminițe. De la plancton sau nu. Barca gonește pe valuri și eu mă întreb cum fras vede skiperul ceva pe bezna asta. La un moment dat ne oprim, Scott ne împarte la fiecare veste de salvare și echipament de snorkelling. Wait, Whhaaaat? Intrăm în apă pe întuneric? Deja în mintea mea se adună în sindicat toți piticii care își expun cu tărie motivele pentru care cu siguranță nu ar trebui să fac asta. Cică trebuie să intrăm toți în apă, se vor stinge luminile și apoi vom vedea planctonul. Mna și dacă oi sta pe barcă și mă uit în jos, nu tot așa văd? Chiar trebuie să intru din nou în apă? Până mă mâțâi eu, Scott încearcă curentul și hotărăște că e prea puternic drept urmare o luăm în larg să găsim alt loc.
Marea e destul de agitată și toate eforturile ghizilor de a găsi un loc mai calm eșuează, așa că o luăm spre sat. Drumul de întoarcere e destul de bumpy, iar valurile sunt și pe lângă barcă și prin barcă. Noroc că rămăsesem cu vesta de salvare că îmi ține de cald la spate. Și mai râdeam de John cu prosopul lui… Un val mai sănătos aruncă și un pește rândunică peste bord. Îl eliberează colega suedeză înapoi în apă. Toți suntem uzi la piele, dar după atâta băutură nu mai contează. Muzica bubuie în boxe și Scott a dat drumul la un disco ball, agățat de pânzele acoperișului. Lumea țipă la fiecare bufnitură, dar nu știu dacă de frică sau din exaltare. Mă umflă râsul și îmi recunosc eu mie că așa excursie nu am mai avut.
Curând vedem luminile din sat și barca își încetinește goana nebună prin beznă. Uzi ca două mâțe, ne împlântăm în primul bar unde ne răsfățăm cu o pizza, o bere și regretăm planctonul care nu ni s-a arătat.
Doamne, ce zi…
Acest articol face parte din seria Cambodgia. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.