De când mă știu am fost pretențioasă la mâncare…Câte rugi a înălțat maică-mea la cel de Sus, numai ea știe. Pe măsură ce am înaintat în vârstă mi-a crescut pofta de mâncare însă mi-a scăzut cea pentru semeni. Dacă continui tot așa voi ajunge de o sută de kile, singură, în vârful unui munte 😊. Am puțini oameni cu adevărat pe lângă mine. Atât de puțini, încât încap pe degetele de la ambele mâini. Și asta a fost în totalitate alegerea mea… Mai puține zâmbete false, mai puține lamentări aiurea, mai puține nunți la care să dau bani, etc …
Treaba asta cu distanțarea socială recunosc că mi-a venit mănușă. În starea de urgență, de mă lăsa să merg și la munte era just Perfect!
Acum cică s-a relaxat treaba și avem voie să circulăm…toți și peste tot…mă duc în parc, la pădure sau la munte și peste tot sunt OAMENI! Mulți. Haotici. Gălăgioși. Și încă nu m-am hotărât dacă asta e de bine sau nu. Dacă las la o parte problemele mele sociale și faptul că mă simt invadată, aș zice că da…Banii rămân în țară, mai recuperăm din minusurile alea din economie ce ni le arată diverse grafice pe la diverse posturi de știri. Ne cunoaștem țara și învățăm să o apreciem. Nu mai visăm cai verzi pe pereți, ne dăm seama că și aici poate fi spectaculos. Bașca faptul că mișcarea în natură clar e mai indicată decât arsul pe la terase sau cluburi. Scade colesterolul, kilogramele în plus și crește timpul de calitate petrecut cu cei dragi.
Vine însă și cealaltă parte: munți de gunoaie lăsate în urmă, rezervații naturale invadate de jeep-uri, motoare ce trezesc și șerpii din văgăuni, focuri de tabără nesupravegheate în arii protejate, urși hrăniți la marginea drumului și făcuți vedete pe Instagram, mici sfârâind la fiecare cot de apă și vase pline de grăsime aruncate în albia aceluiași râu. Nu mai pot auzi pe un traseu montan sau la un refugiu întrebarea „aici nu este coș de gunoi?“ NU! Nu este coș de gunoi la munte. Pentru că nu există mașină de gunoi să ridice gunoiul de la cota 2000. Și dacă ai cărat o grămadă de chestii până acolo, poți să le cari și înapoi, că sigur nu tușești. Aaaaaa, și din același ciclu “pot arunca coaja asta de banană, pe jos, nu? Că e biodegradabilă” Nu! Nu poți, pentru că muntele nu e o groapă de gunoi. Nu va crește nici un banan acolo. Pentru că acea coajă de banană e tratată, pentru că atrage ursul lângă cortul tău și tot tu te vei panica atunci, pentru că poate să calce cineva pe ea și să își rupă capul. Hai că m-am turat acum. Nu mai pot să mai văd mașini înghesuite unele în altele, cu mulți kilometri după semnul interzis. Dacă semnul e pus acolo, civilizat este să îl respecți. Nu merge și așa! Nu mai pot să aud lamentări de genul „am fost până la refugiul X cu mașină mică și mi-am rupt-o toată. Nesimțiții ăștia de la putere care nu fac nimic, ai dracu să fie ei de nesimțiți”. Nu te duce frate cu mașina mică în vârful muntelui. Citește ce înseamnă drum forestier, informează-te și apoi asumă-ți deciziile pe care le iei. Și NU, nu poți campa cu cortul unde ai tu chef, în parcurile naționale. Ariile de campare sunt delimitate cu un scop precis și anume posibilitate de a igieniza acel loc. Dacă ar permite camparea peste tot, îți dai seama ce ar însemna pentru administratorii parcului să umble zeci de hectare după toți tembelii? Desigur regula asta ar putea fi eliminată dacă nu ai lăsa gunoaie peste tot. Vrei plajă sălbatică și liniște? Ok, dar dacă ajungi acolo de ce dai muzica la maxim? De ce țipi de asurzești delfinii? Sălbatic înseamnă neatins de civilizație. Hmm? Ți se pare cunoscut?
Hai că mă duc spre subiectul traseee acum, dacă tot m-am ambalat: e la modă zilele astea să fii montaniard sau munțoman sau whatever. Se pare însă că a dispărut cu totul moda de a te informa. Și eu am fost la început și habar nu aveam unde e dreapta și stânga. De unde răsare soarele și unde fras o fi nordul. Dar nu am plecat pe nici un traseu fără să fi citit cel puțin 4 bloguri, să am la îndemână o hartă și să știu măcar cu aproximație cât oi face pe drum. Datoria Salvamontului nu ar trebui să fie să te ia pe tine în adidași și tricou, plouat la 12 grade și epuizat din vârf de munte noaptea la 12, pentru că la prima ta tură pe munte te-ai gândit să faci Moldoveanul, că na, e posh și te-a durut la bască să te uiți pe vreme sau pe traseu. Timpul alocat ție ar fi putut poate să îl aloce cuiva care și-a rupt piciorul, sau cuiva care a fost atacat de urs. Data viitoare gândește-te la asta când pleci pe traseu neinformat. Sau du-te la Mamaia. Am auzit că e tare frumos și acolo.
Și aș putea continua până mâine dimineață. Cei care merg în natură sunt o comunitate de oameni civilizați și respectuoși. Nu ar fi frumos să învățăm de la ei și nu viceversa? Nu ar fi frumos dacă tot ne place în Elveția să învățăm de acolo? Că regulile sunt făcute cu un scop și sunt pentru a fi respectate? Că nu faci mizerie și lași așa cum ai găsit, că nu e nimeni plătit să îți adune semințele asortate cu Moet (asta cred că e ultima fiță) pe care le arunci în nisip? Ce lăsăm în urmă pentru cei care vin după noi? Sau chiar nu mai contează?
Așa că revin la dilema mea…oare o fi bună revărsarea asta a tuturor pe plaiurile mioritice?