Am ajuns în Hoi An (Vietnam) într-o după amiază înnorată, caldă și umedă, bombănind că nu e soare. Nu știam noi atunci, că în zilele ce vor urma vom aprecia din plin zilele care sunt doar noroase. Check in-ul a mers repede, dacă excludem faptul că ne-au dat cu totul altă cameră decât cea rezervată. Am rezolvat repede cu un pic de încruntătură și niște vorbe mai apăsate. Ce nu înțeleg eu la momentele acestea este că niciodată nu mi s-a întâmplat să mi se dea o camera mai mișto. Niciodată! Cum vă explicați voi trebușoara asta?
Cazați, dușati și frumos mirositori am luat Hoi An-ul la papuc. Fosta capitală a imperiului Cham, cuprins în Patrimoniul Unesco, Hoi An (Vietnam) este unul dintre cele mai vechi și bine conservate localități din Asia de Sud Est. Orașul vechi își ridică casele îngălbenite de vreme deasupra străduțelor înguste, ce la ceas de seară se colorează de la miile de lampioane atârnate peste tot. Râul Thu Bon traversează orașul divizându-l în câteva insule mari și câteva mai mici. Și oferă un adevărat spectacol cu sampanurile mișunând peste tot. Strada principală de lângă râu e înțesată de boutique-uri ce îți vor vinde la supra preț absolut orice.
E o nebunie peste tot… Turiști se ciocnesc unii de alții, neștiind din ce parte să își facă o poză mai aleasă, vânzători stradali trag de ei într-o competiție acerbă, barcagii te strigă din râu promițându-ți o tură la apus. Și în toată această agitație, zeci de scutere încearcă să se strecoare, fără să doboare pe nimeni.
Admir în tăcere o femeie mărunțică, ca majoritatea de altfel de pe aici, ce își poartă coșul cu fructe spre vânzare. Scot discret telefonul să îi fac o poză. Nu reușesc să o surprind, că mă ginește cu coada ochiului. Iar ce a urmat, dragii mei a fost cea mai tare lecție de vânzare pe care am trăit-o vreodată
“Madaaaaaam , picture madaaaaam”
“No, no, thank you” zâmbesc eu
Îhm, dacă credeți voi că merge cu no, thank you pe aici, vă înșelați amarnic. Până să scot eu al doilea thank you, deja eram cu coșurile în cârcă.
“Picture, sir! Picture!” îl angrenează pe Cristi să îmi facă poză. Eu râd ca toanta, că nu mai aveam putere de reacție. Decide că nu sunt prea autentică doar cu coșurile și îmi înfundă pe cap și pălăria ei de paie
“Better, madaaaaam! Picture, sir, picture!”
Cu alte cuvinte, hai baby, bagă poze că nu stăm aici să pierdem timpul degeaba!
Zâmbesc tâmp la două poze, apoi mă deposedează de coșuri și pălărie și trecem la cumpărat.
„Only this“ arăt spre o legătură de 4 banane
“Nooooo, nooooo, madaaaaam. This goood toooo, try it! Try!”
Încerc ce să mai zic. Cumpăr și niște niște litchi.
„This, madam, this? Try this!” încearcă să mă mai încarce și cu niște guava. Însă astea nu îmi plac prea tare, așa că mi-am recuperat demnitatea și am reușit să zic un nu mai hotărât. Long story, short, de la o simplă poză făcută pe stradă am ajuns să cumpăr o juma de kil de bananane și o legătură de litchi Toată treaba a durat mai puțin de 5 minute. Damn, she was gooood!
Ne îndepărtăm de zona buticurilor, încet pe malul râului. E întuneric deja și orașul s-a aprins ca o lanternă. Lampioane colorate ornează copacii, strada, casele. Bărcile rulează și ele ușor, aruncând raze colorate de lumină diafană peste apa sticloasă. E o feerie, cum nu mi-a mai fost dat să văd. Și pe fețele tuturor e așternut un zâmbet cald…
Dacă ți-a plăcut capitolul din Hoi An (Vietnam) și vrei sa citești toate capitolele, din această serie, le poți găsi AICI.