Bangkok, despre temple și regalitate

Prima dimineață în Bangkok. Ne trezim la ora 3, fără nici un motiv. Damn! Dacă așa o duc toată vacanța nu mă văd prea bine după zece zile. Ne chinuim noi să mai punem geană pe geană, dar efortul e total fără rezultat. Drept urmare la 6 suntem jos la micul dejun, punând la cale programul de temple pentru azi. Prietenii noștri, se pare că și ei au insomnii, așa că suntem toți patru cu cafeaua în bot, așteptând să ne servească cineva ceva de-ale gurii.

Până se deschide bucătăria, Cristi dă o fugă pe stradă și ne aduce cel mai bun ananas ever. Până nu mănânci un ananas în Thailanda habar nu ai ce înseamnă să mănânci un ananas. Încă îmi plouă în gură gândindu-mă. Se deschide și bucătăria între timp și ajunge și Tik. Azi avem în program temple și palate.

E 8 şi deja căldura e în toi. Mă ia cu groază ce o fi pe la 1. Văd eu. Ne îndreptăm spre palatul regal. Nimerisem în Thailanda la două săptămâni după decesul regelui Bhumibol Adulyadej. Pe stradă, în magazine, pe clădiri, arborate pânze negre de doliu. Toți angajații statului poartă pantaloni negri și cămașa albă. O săptămâna au fost închise toate restaurantele și cluburile din Thailanda în semn de respect.

Pe stradă sunt cărți de oaspeți în care poți să scrii câteva cuvinte în memoria regelui și se dă și pomană, ca să zic așa. Un suc, apă și fructe. Înțeleg din discuția cu Tik că a fost tare iubit regele ăsta al lor. Ne povestește că a plâns o zi întreagă când a aflat că a murit. Asta în condițiile în care nu era chiar tânăr (undeva la 88), plus că era bolnav de o oarecare perioadă de timp. Mă ciudat uit la el și mi-e greu să îmi dau seama dacă ceea ce îmi povestește e real sau de ochii noștri.

Discutăm despre fondurile alocate din averea personală a regelui pentru educație, pentru dezvoltarea zonelor rurale, despre proiectele în infrastructură și turism. Printre povești ajungem la palatul regal, pe numele lui lung Phra Borom Maha Ratcha Wang. Mno să vă aud …

Primul șoc, după ce plătim biletul și intrăm este faptul că trebuie să ne descălțăm și să ne lăsăm papucii la intrare. Whaaaat?! Dacă îmi fură cineva papucii mei de Il Passo cumpărați la reducere? Nu am ce comenta, că e armată peste tot și mă conformez bombănind așa, mai cu voce înceată, că sunt mai mult refractară decât curajoasă. O grămadă de temple, templuțe și templișoare în jurul palatului. Toate ornate cu o dantelărie aurită și pietricele care strălucesc în lumina dimineții.

Șerpi cu ochi de jad, lei cu solzi auriți, dragoni colorați, femei cu multe brațe și multe capete, se împletesc în sculpturile de pe ziduri. Tik ne explică ce înseamnă fiecare simbol, dar recunosc că pe mine mă fascina mai mult atenția la detalii decât istoria din spate. Sunt femeie superficială ce vreți 😊. Și îmi ia ochii tot ce sclipește.

Intrăm într-unul din temple și Tik ne învață una, alta. Cică în primul rând nu ai voie în temple să stai cu picioarele întinse, îndreptate spre Buddha, că e lipsă de respect. Când treci pragul templului, să nu calci pe el, să treci peste, că așa treci peste necazuri și le accepți mai ușor.

Peste tot sunt flori de nuferi cu care ăștia se lovesc în cap. Eu am crezut prima dată că se pedepsesc, dar cică așa cum nufărul ajunge la maturitate și floarea trece de frunze și se ridică deasupra apei, așa îți dorești și tu să ajungi la înțelepciunea supremă. Nice, huh? Nu prea are legătură cu ce credeam eu 😊.

Tot povestind, ajungem în fața palatului, respectiv a aripii în care este așezat regele Bhumibol. Mă șochează sutele de oameni veniți pentru a-și arăta ultimele omagii. O coadă lungă de zeci de metri, anunță alți participanți la priveghiul regal. Mă așez pe o bordură și mă uit la mulțimea în doliu, care plânge necontrolat după conducătorul mult iubit.

Frate, da ăștia chiar suferă, nu e vrăjeală… Mă încearcă un sentiment de ciudă, amestecat cu respect, că mi-aș dori și eu să am un lider care să îmi aducă lacrimi pe obraz, care să îmi insufle speranță și la care să mă uit ca la soarele răsare. Furiș îl privesc pe Tik și văd cum își șterge o lacrimă din colțul ochilor…

Plecăm de la palatul regal înspre temple. Nu vă plictisesc foarte mult cu detalii, că arată toate la fel din punctul meu de vedere. Am văzut templul Wat Pho (Temple of the Reclining Buddha) în care era un Buddha imens culcat pe o parte și tot aurit. Toți se simțeau spiritualizați, mai puțin eu, care mă întrebam cum Doamne iartă-mă aduseseră ditamai statuia de cel puțin o tonă în templul ăla mic, mic. Și dacă oare e gol pe dinăuntru sau nu. Lucru care ar fi complicat mai mult tot transportul.

Apoi am mai vizitat templul Wat Phra Kaew (Temple of Emerald Buddha) unde era un Buddha mic, mic, din jad, pe care îl îmbracă în straie diferite vara și iarna. Nu am înțeles de ce, așa că nu vă pot ilumina. Frig nu îi era sigur, că și iarna sunt 20 de grade. Acolo ne-a prins o ploaie sănătoasă, care mi-a udat papucii de la Il Passo, pe care trebuise să mi-i las la intrare, de nu s-au mai uscat trei zile și mi-a stricat total freza de poze, drept urmare nici nu am prea multe, că mă simțeam total nefotogenică.

A urmat Wat Arun, adică templul de la apus. Care e tare frumos, doar că era în renovare. A meritat însă datorită excursiei cu barca peste râul Chao Praya și apusului care se ascundea deja printre turlele aurite. Plin de mâțe la temple și cam răuțe, că m-au și mușcat afurisitele, deși nu am dorit decât să le mângâi. Litlle crazy bitches!

După atâta spiritualizare, tot ce îmi doream era alcoolic și neaurit, drept urmare l-am rugat pe Tik să ne ducă înapoi la hotel, unde după un duș scurt și o rearanjare discretă, ne-am împlântat într-unul dintre cele mai mișto Sky Bar-uri în care mi-a fost dat să pun piciorul, pe numele lui Above Eleven. Și lângă o priveliște demențială de clădiri luminate și un mojito răcoritor, ne-am amintit turlele aurite, tristețea lăsată de Bhumibol și amărăciunea resimțită că nu îl avem și noi pe al nostru.