Drumeție în M-ții Vâlcan: Câmpușel – Vârful Oslea

Oslea, ziua minunată a rateurilor

Mă fâscăi în pat așteptând să vină o dată dimineața. În cameră e prea cald, patul e prea moale și bașca are și o groapă, iar din exterior se aud mult prea tare tot felul de zgomote. Așa că creierul meu a hotărât că e cazul să fie în alertă, iar restul corpului ce rezistență ar mai fi putut oferi bietul…a devenit un follower, în așteptare acum pentru primele raze de lumină. Sunt undeva înspre pasul Jiu Cerna, în drept cu Vârful Oslea, pe care urmează să urcăm azi.

Fâscăiala mea are direct rezultat trezirea lui Cristi, așa că, destul de rapid suntem jos la micul dejun (dacă poate fi numit astfel). Aici, pentru doaaaaar 40 de lei, ne delectăm cu două felii de salam, două de brânză și una de pâine. Udăm toată delicatesa asta cu un ceai de mentă, cu gust de mușețel (s-o fi încurcat cutia) și o tăiem spre Câmpușel. Pe drum recoltăm și restul grupului.

Planul de acasă, bine studiat și cercetat e următorul: lăsăm o mașină în apropiere de Câmpușel, cu a doua urcăm până în Pasul Jiu – Cerna, de unde începe traseul spre Oslea. De acolo, urcăm pe Vârful Șarba, Vârful Oslea, și coborâm pe coada Oslei, spre prima mașină. Easier said than done 🙂 Zic eu acum, privind în retrospectivă 🙂

Parcăm prima mașină (Dusterul), ne mutăm în Jimny și în scurt timp, lăsăm în urmă asfaltul. Pe drum, un strat considerabil de zăpadă tasată, însă îl dobândim doar până la jumătatea distanței, datorită faptului că fiind cam călduț în ultimele zile, se cam topise lăsând cadou niște ogașe sănătoase. Nu era chiar grav, că nu mai aveam mult până la punctul de plecare.

Ne echipăm, fiecare cu ce are și o luăm la deal, prin pădure, pe urme multiple de schi, bocanci și snow mobil.

Traseul nu este marcat, însă dacă vă veți descărca off line harta (eu am folosit Locus Map și Munții Noștri), ar trebui să vă descurcați, mai ales că pe vară există o cărare evidentă, iar iarna numeroase urme de pași. Acum dacă nimeriți primii după o ninsoare sănătoasă, s-ar putea să aveți ceva probleme de orientare :).

Urcușul ține vreo 10 minute, după care ieși în pasul Jiu Cerna, la limita județelor Hunedoara și Gorj unde ai indicatoare de direcție și marcaje. Vara, cu un 4 x 4 bine echipat, pe acest drum poți ajunge la Herculane. Localitățile mai apropiate sunt Baia de Aramă sau Cloșani.

Traseul spre Vârful Oslea e în stânga, prin pădure. Dacă sunteți atenți, veți zări un copac mare pe al cărui trunchi există un marcaj cruce albastră, cărarea trecând fix prin stânga lui.

Ne coordonăm respirația cu pașii, căci panta e doar la început, numai bine să ne încălzim. În maxim jumătate de oră ieșim din pădure într-un platou larg și înclinat. Zăpada pare a fi diamantată, iar soarele e cățărat sus într-un cer de un albastru infinit. Vorba unora, nu dăm nume 🙂 Direcția e tot înainte, iar Vârful Oslea ni se arată în toată măreția în stânga noastră. Pe măsură ce urcăm, din spatele nostru iese falnic Retezatul Mic și Mare cu toate vârfurile înșirate la paradă. Cel mai aproape Piatra Iorgovanului și Vârful Albele, iar în plan îndepărtat Vf. Retezat, Bucura, Peleaga, Păpușa și Vf. Mare. Identificare care vă spun sincer că a provocat o oarecare sfadă între mine și Cristi, de genul:

El: “ aaaa, uite Vârful Retezat”

Eu:“care, ălaaaaaaa? vezi de treabă, nu cred, nu are cum, uită-te și tu ce formă are”

El: “tu baby, crede-mă că ăla e”

Eu, scoțând nervoasă aplicația și așezându-mi orgoliul pe braț…”bine, ai dreptate”

Mno ce să fac, când are, are …:)

Revenim la traseul nostru, pe care îl condimentăm cu tot mai multe poze. Nu de alta dar e spectaculos de-a dreptul. Undeva sub Vârful Șarba, am cotit la stânga, am atins șaua la Suliți iar apoi ne-am apropiat de piciorul Oslei.

Hmmmmm, cam abruptă pare treaba de aici. Mă uit la prietenii noștri, care nu aveau colțari, mă uit și la zăpada cam înghețată și încep să devin nesigură vis-a-vis de urcarea asta. Cristi e de părere să o luăm drept în sus, mie mi se pare foarte abrupt și aleg o cale ce taie cumva în diagonală curba de nivel și care teoretic ar fi trebuit să ne urce în creastă între Vârful Șarba și Vârful Oslea. După o mică dezbatere alegem varianta lui Cristi, nu pentru mult timp însă, căci situația devenea alunecoasă și cam instabilă. Îi dăm cu abort the mission și o luăm pe urme de ski pe varianta mea.

Pe măsură ce pun pas după pas, mai trag cu ochiul la marea de zăpadă cățărată amenințător deasupra noastră și tot stomacul îmi transmite că e o idee tare, tare, proastă ce facem noi acum. Îmi amintesc de toate articolele citite și văzute cu avalanșe de tot felul și în mintea mea răsuna clar și aspru vocea lui Luci, prietenul nostru de la Salvamont: “deie dracul să mergeți iarna pe vârfuri, să trebuiască să vin după voi”. Mă ia spaima, că e destul de fioros Luci când are chef. Privesc în spate, nesiguranța se strecurase și în restul grupului drept urmare, hotărâm în unanimitate că Vârful Oslea tot acolo va fi și peste câteva luni și e cazul să facem cale întoarsă. Decizia îmi provoacă un val de relaxare, căci tare teamă îmi era să nu pățească careva ceva…Ne reîntoarcem în șa și atacăm un dâmbuleț micuț, neidentificat pe care decidem să îl botezăm Vârful Pauzei. Nu de alta, dar nu te poți întoarce de pe munte, fără să te lauzi măcar cu un vârf 🙂 păi și pe Vârful Pauzei, am luat…o pauză desigur 🙂 Cu multe poze, râsete și batoane energizante. Am încercat să vedem Dunărea, dar nu se vede, bineînțeles (cred că băuse ceva cel care a lansat zvonul). Maxim vârfurile muntoase de la Herculane. În schimb ne-am scăldat în măreția munților mai apropiați și ne-am mai felicitat o dată pentru decizia de a ne întoarce. Doar când studiam căciula aia mare de zăpadă, atârnată de Oslea mă furnica în vârful picioarelor.

Păi și la un moment dat a început să bată un crivăț, care ne-a cam împrăștiat cheful de geografie și introspecție, așa că am decis să o luăm din loc. Pe coborâre, ne-am mai oprit pentru încă un gazzillion de ori, că prea erau frumoase vârfurile înecate de zăpadă, cerul albastru infinit și soarele arzător, care pe unii i-a cam pârlit. Nu dăm nici aici nume…Acum nu e ca și când eu nu aș fi spus că au nevoie de cremă de soare și am fost totaaaaaal ignorată…Nuuuu, vezi de treabă 🙂

Într-o oră am ajuns la mașină, numai bine să pornim în timp util spre casă.

Ne urcăm în Jimny, Cristi dă cheie, mașina se pune în mișcare maxim un metru după care se aude un hâc și simțim că ne afundăm. Damn! Nu creeeeeed așa ceva!

Debarcăm cu toții ca să evaluăm situația: cum fusese cald, stratul de zăpadă se înmuiase. Pesemne suntem mai grași decât ne dăm, pentru că în momentul în care am năvălit toți în mașină, zăpada a cedat. Drept urmare mașina stătea bine mersi pe o rână. Eu parcă retrăiesc momentele din Nicaragua, singura deosebire fiind gradele din termometru și faptul că o să sap în zăpadă și nu în nisip. Doamne…cred că mă urmăresc pățaniile astea…

Long story, short, după multă muncă cu mânuța, toporul, lopata, bețele de trekking, împins, tras, balansat, urcă-te în mașină, dă în spate, dă în față, stai, staaaai, că nu mai merge, am reușit performanța să o înfigem cu totul, ca să fim siguri că măcar nu are cum să o fure careva. Poate eventual la primăvară, odată cu culesul brândușelor. De fapt asta voiam, nu mai râdeți! Tot cu această ocazie, niște oameni de treabă care au urcat ca să ne ajute, au eșuat și ei în șanț, la fel de spectaculos ca noi. Asta, să le fie învățătură de minte când mai au de gând să ajute pe careva. Tot din același ciclu, alți cunoscuți de ai noștri, care a doua zi au încercat și ei să ne dea o mână de ajutor, s-au împlântat la rândul lor, nu cu una ci cu două mașini, succesiv. A durat vreo 4 ore, să iasă la lumină. La momentul în care scriu aceste rânduri, Jimny-ul săracul e tot acolo, pe o dungă, fără vreo speranță de ieșire.

I-am făcut dragă, dragă la mași – lasă tu iubirică că te scoatem noi…până de Paște sigur 🙂 și am pornit pe jos spre Câmpușel unde era Dusterul parcat, fix la ieșirea din traseul pe care nu-l terminasem. Smart, nu?

Pe drumul spre casă, pe măsură ce adrenalina se liniștea, un zâmbet larg îmi înflorea pe fața nearsă de soare, nu ca a altora (nu dăm nume nici acum :P). Nu aveam nici cea mai mică problemă că nu ajunsesem sus, căci Oslea tot acolo va fi, nu eram deloc supărată de mașină, că na, se mai întâmplă chestii în viața asta și cea de față sigur nu e cea mai nasoală și bonus petrecusem o zi în natură cu prietenii 🙂 Ce aș fi putut cere mai mult?

Vrei să te țin la curent cu vacanțele și călătoriile mele?
Abonează-te la newsletter


Am citit și sunt de acord cu termenii și condițiile și cu prelucrarea datelor cu caracter personal.

Rezumat traseu în M-ții Vâlcan: Câmpușel – Creasta Oslea și retur

  • Tură de o zi
  • Data parcurgere – februarie 2021
  • Dificultate –  mediu
  • Timp parcurgere – 3.30 h (dus întors, cu pauze, cu mențiunea ca am parcurs doar o treime din traseu. Traseul integral dureaza 7 ore)
  • View – 2/3 din traseu oferă panorame către Retezat, Godeanu, Țarcu
  • Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili, parazăpezi, colțari
  • Sursă de apă – nu
  • Diferență de nivel  +712/ – 712 m
  • Tip  traseu – circular
  • Cum ajungi – din Alba Iulia – Petroșani – Câmpul lui Neag – Câmpușel – Pas Jiu Cerna – Creasta Oslea. Drumul este asfaltat până în Câmpușel.  De acolo, până în pasul Jiu Cerna e nevoie de 4×4 și lanțuri. Distanța poate fi parcursă pe jos, sunt cca 6 km.
  • Aplicații utilizate – Munții Noștri și Locus Map
  • Semnal telefon – nu
  • Pentru cine dorește harta în format GPX, dați un semn pe mail și o trimit

 

Acest articol face parte din seria Trasee Montane în România. Dacă vrei să citești toate capitolele, le poți găsi AICI.

Leave a Comment