Vârful Vlădeasa – A treia oară cu noroc
Doamne, nu pot să cred că nu mai plouă! De trei zile suntem la Doda și am traversat toate anotimpurile posibile în toiul iernii. Venirea a fost pe soare și 10 grade, apoi a succes o răcire bruscă și o ninsoare sănătoasă, urmată de o încălzire la fel de bruscă și o ploaie constantă, demnă de Bacovia. Cireașa de pe tort, două zile în care curentul ne-a fentat în mod constant, testându-ne skill-urile de supraviețuire (gen făcut focul, nu din alea cu prins căprioara în dinți). Oile lui Marcel, săracele, nici ele nu mai știu de ce behăie…că le plouă, că le viscolește, sau le bate soarele în cap…Mă uit rapid pe prognoză să văd cum e vremea pe Vârful Vlădeasa și îi zoresc pe băieți: ”Haideți o datăăăăăăăăă, că e soare afară și sigur sus e zăpadă!” Se grăbesc săracii, ce altă varianta ar putea avea…că la ce gură aaaaaam…nici o șansă! Am programat o drumeție pe zăpadă, pe Vârful Vlădeasa, poate a treia oară avem noroc. Prima dată făcusem traseul dinspre Cabana Vlădeasa, însă a fost un eșec total: traseul e de fapt un drum forestier pe care se înghesuie mașini de teren, căței fără lesă și paltonari în adidași. Am încercat noi o evitare prin pădure, paralelă cu drumul însă am decis abandonarea misiunii în momentul în care am dat de un grup de tinerei, ce spărgeau cu sârg semințe, depozitate în buzunarele mult prea largi ale pantalonilor de trening cu dungă, ce abia atingeau gleznele mult prea goale ale posesorilor. Yes, I know, I am a judjemental bitch. A doua oară am fost mai inspirați și am pornit de la “Avalanșă”, variantă ce a scos untul din mine și suflul din Jack.
Așa că ajungem la încercarea cu numărul trei. Plecarea din Doda Pilii spre Rogojel merge lin, asfaltul la negru cum ar spune drumarii. Din Rogojel se schimbă treaba însă… zăpadă combinată cu gheață și din loc în loc ceva pietre. Înainte de Cabana Vlădeasa o cotim stânga, pe marcaj bandă albastră și intrăm pe un drum forestier, care ne-a testat serios limitele Jimny-ului. Toată distracția, până la punctul de intersecție, respectiv pornirea pe traseu a durat vreo oră, asta dacă scot cele 10 minute în care am montat lanțurile pe mașină. Alții, nu eu desigur. Zânele nu au astfel de îndeletniciri…Desigur că drumul pe care am venit poate fi făcut pe jos, însă având în vedere puhoiul de lume, sănii și copii ce se revărsau dinspre cabana Vlădeasa, marcată fiind de prima încercare, am zis pas și am optat varianta motorizată.
Am lăsat mașina fix la intersecția de traseu, punct galben de la Pietrele Albe, cu punct roșu spre Vârful Vlădeasa și bandă albastră dinspre Cabana Vlădeasa.
Traseul cu punct roșu, care avea să ne călăuzească până pe Vârful Vlădeasa, o ia spre stânga pe un alt drum forestier care acum era de-a dreptul magic. Soarele sus, cerul senin de un albastru dureros, iar noi eram îmbrățișați de brazi seculari. Cățelul zburda ca un iepure, neștiind el ce îl așteaptă mai încolo. Săracul…a dormit două zile, nemișcat după aventura asta…
După cca 10 minute, traseul părăsește drumul și o cotește în pădure, spre dreapta, pe o cărare, ce acum era total invizibilă. Pe copacul cu marcaj, există o săgeată destul de mare cu direcția, așa că ar trebui să nu ratați intrarea.
Ne dăm rapid seama că suntem norocoșii care vor rupe cărarea după 3 zile de ninsoare. Ce faaaaaaaain! Bine că mi-am luat bocancii de iarnă…Mno hai! Primul sfert de oră merge destul de ușor, că încă vedeam semnele pe copaci. Cărarea începe să urce, iar zăpada nu ne ajută sub nici o formă. Eu mă afund până la genunchi uneori, Jack e pe urmele mele, că de nu, ar înota săracul. După jumate de oră ne împlântăm într-un noian iar orientarea deja e la ghici. Copaci căzuți, o potecă inexistentă și un viscol care a avut bunăvoința să troienească punctul roșu de pe toți copacii…Super…luăm o pauză și cercetăm harta… hai că chiar rău nu suntem. Ușor deviați spre stânga, însă nu la ani lumină.
Mă redresez în albul imaculat traversat de urme de ciută, vulpi și niște lăbuțe mici, mici, cu patru degețele care nu m-am prins încă de la ce animal sunt…Cățelul mă privește nedumerit îngropat până la gât, Mișu e în spatele meu întrebător iar pe Cristi îl aud orbecăind după semne undeva în dreapta mea…Ne despărțim, care încotro, încercând să găsim vreun marcaj…”Eu zic să ne întoarcem” îl aud pe Mișu în spatele meu. Aleg să îl ignor, că doar ce începusem urcarea, cum să mă întorc acum. “Babyyyyy, hai că pe aici e…” Evrika, avem semn. O luăm pieptiș la deal, printre brazii troieniți de poveste, care se scutură sclipind când îi deranjăm cu trecerea noastră. Ne mai oprim când și cum, că panta e destul de înclinată, pădurea destul de deasă și anumite persoane, nu dăm nume, deja răsuflau cam greu. Pandemia asta, bat-o vina, cum ne-a venit ea de hac…Și cum stăteam eu studiind urmele de animăluțe care ne conduceau, sub un brad văd o urmă de bocanc. Mă apropii curioasă, că nu știam de unde aterizase și din ce direcție, căci de unde venisem noi, nu călcase picior de om. Bocanc pe naiba! Ditamai urma de urs sănătos, care după cum arăta, nu suferise anul ăsta de foame. Mă mai liniștesc când văd că o tăiase pieziș la vale, undeva spre stânga noastră. Dar pentru asta grăbesc totuși pasul, ca să ieșim din pădure și să nu bifăm tocmai azi o întâlnire. Marcajul roșu ne poartă spre dreapta.
Pe măsură ce urcăm, panta se mai domolește, copacii se răresc, soarele își face loc printre acele de brad și deja miros golul alpin. Ca marinarul ce simte țărmul, o iau hotărâtă printre copaci, fără să mai cercetez semnele sau marcajele, convinsă fiind că aceea e direcția bună. “Auzi, da de unde știi că încolo trebuie să mergem?“ mă ia Mișu la întrebări. „Păi știu pur și simplu, nu pot să îți explic. Dar direcția spre Vârful Vlădeasa e dreapta și dacă te uiți atent și copacii sunt mai rari și despărțiți aici”. V-a plăcut ce interesantă m-am dat, nu?
Interesantă, au ba, în 5 minute ieșim din pădure într-o feerie de gheață, demnă de coperta de la National Geographic. Soarele trona în ceruri, zăpada scânteia în milioane de diamante minuscule, iar brazii păreau din vată pe băț. Vârful Pietrele Albe se ițea în apropiere, iar orizontul era mărginit de culmile molcome ale Apusenilor. Deși nu asta era destinația finală, am făcut o pauză ca să admirăm tabloul absolut spectaculos.
De aici traseul o ia înspre stânga, același marcaj, pe un platou generos, care ne-a gratulat cu un vânticel cam tăios pentru gradele din termometru. Cu toate lălăielile noastre prin pădure, era deja aproape ora 3 așa că am grăbit pasul spre vârf. De la ieșirea din pădure până sus am mai făcut maxim 15 minute.
Pe Vârful Vlădeasa trăgea cu sârg un țug, de a trebuit să mă țin bine pe picioare ca să nu mă ia, deși mâncasem cu mare poftă vreo 5 sarmale, cu o zi înainte. Am admirat rapid priveliștea spre Cabana Vlădeasa, crucea împodobită cu țurțuri mari de gheață, am imortalizat momentul cu o poză nereușită și deși începea golden hour și mi-ar fi plăcut o sesiune foto, am grăbit pasul pe coborâre. Datorită orei înaintate am hotărât revenirea pe “la avalanșă”. Asta de fapt este fosta pârtie de ski, cu o înclinație serioasă, astfel încât un pas se transforma în doi, mai ales dacă ai norocul să și aluneci pe zăpadă.
Pe când ne concentram noi la picioare, să nu ne împrăștiem acum la final, ne trezim cu un ditai dulăul lângă noi. Jack se oprește și deja coada îi este băț. Eu mă panichez, încercând să îl pun în lesă, că chiar nu aveam chef de încăierări canine. „Nu vă fie frică că e cățelușă și încă nu are un an” îl aud pe stăpân din spate, în timp ce gonea să o prindă. “Dar ce rasă e?” întreb “Cane Corso, dar nu ne așteptam să crească așa mare”. Mă umflă râsul…Serios? Dar oare cum se aștepta să fie un Cane Corso? Cât un pudel? Doamne, mare ți-e grădina…Îl privesc cu milă, încercând să strunească cele 40 de kile de mușchi. Nu cu prea mare succes. Jack hotărăște să îmi facă viața ușoară și o ia în jos, alunecând când pe-o lăbuță, când pe alta. Cățelușa rămâne necăjită în urmă, neștiind ce-a greșit de și-a luat cu ignore… În curând, după aproape 3 ore jumate eram înapoi la mașină.
Hai că fuse fain! Clar a treia oară e cu noroc!
Rezumat traseu în M-ții Vlădeasa: Doda Pilii – Rogojel – Cabana Vlădeasa – la Avalanșă – Vârful Vlădeasa
- Tură de o zi
- Data parcurgere – ianuarie 2021
- Dificultate – mediu
- Timp parcurgere – 3.30 h (dus întors, cu pauze)
- View – 1/3 din traseu este prin pădure, restul oferă panorame spre crestele Apusenilor
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili, parazăpezi dacă mergeți iarna
- Sursă de apă – nu, pe timp de iarnă
- Diferență de nivel +414/ – 414 m
- Tip traseu – circular
- Cum ajungi – din Rogojel – Cabana Vlădeasa – banda albastră – punct roșu – nemarcat pe la avalanșă. Drumul este asfaltat până în Rogojel. Între Rogojel și Cabana Vlădeasa neasfaltat dar merge cu mașină mică. De la Cabana Vlădeasa până la Avalanșă 4×4 și lanțuri.
- Aplicații utilizate – Mapy
Acest articol face parte din seria Munții Apuseni. Dacă vrei să citești toate capitolele, le poți găsi AICI.