Muntele Tolu – drumeție în iz de lavandă sălbatică
După 2 zile în care, din cauza norilor, n-am văzut vârfurile din jurul meu, aveam nevoie de munte ca de aer. Era ultima zi din Corsica și, din toate hike-urile planificate, nu ne ieșise nici măcar unul amărât. Jack era mai bine, așa că aveam deja curaj să îl las singur. Așa că stăteam cu un ochi la graficele meteo și cu altul la culmea ascuțită din fața mea, da’ de, da’ de se ridică ceața. Speranță de soare nu aveam, dar măcar să văd la 50 de metri în față era de dorit. Mai iau o gură de cafea, mai un ochi la hartă, mai o privire la creastă. Opaaaa! Hai că începe să se lumineze treaba. Voiam o drumeție pe Muntele Tolu (Corsica). Ne echipăm urgent și începem operațiunea de extragere din casă fără cățel, care e tare anxios zilele astea și îl ia disperarea că plecăm fără el:
pasul 1 – se pupă cățelul, pa, pa câine, fii cuminte și dormi
pasul 2 – iese prima dată Cristi, să nu se prindă că rămâne singur, încă o pupă, încă o mângâiere
pasul 3 – ies și eu prin spatele casei, să nu mă vadă.
Yes! Dă-i! Stai că ai uitat camera nepornită! Hai înapoi!
Stai, câine, că mai plecăm o dată. Reluăm procedura: se pupă cățelul, iese prima dată Cristi, ies și eu. În drum spre Col de la Battaglia, mai dăm un ochi pe cameră și mă liniștesc când îl văd dormind. No bine, să ne vedem de ale noastre acum.
Ajungem în 40 de minute. Aoleu, dar ce munți maaari sunt în spateee! Cât se poate de entuziasmată de priveliște, o iau spre cărarea lată ce se deschide în față. Aaaaa, stai puțin:
– Auzi, dar noi unde mergem?
Stabilită destinația, mai exact Monte Tolu, ne reluăm traseul. Prima dată trecem printr-o portiță mică, mică și îngustă, ce îmi pare că a fost creată special pentru oameni având un număr maxim de kilograme. Că altfel nu știu cum ai putea încăpea pe ea. E ca la Wizzair, când îți măsoară bagajul de mână la dimensiune. Zmulțam Doamne, că de când cu accidentarea cățelului nu mă prea omorâsem cu mâncatul, așa că am încăput amândoi. După portiță, o cărare ce ne poartă pe iarbă verde, printre urme de mistreți și bombonele de oaie. Sau capră, că nu îmi dau seama, că ambele produc la fel de mult și împrăștiat. Cred că o fi ceva stână pe aici, că prea multe urme sunt.
În dreapta noastră se deschide marea, în stânga munți înalți acoperiți de zăpadă. Ce fain trebuie să fie, mă gândesc, să nu trebuiască să alegi între munte și mare. Să le ai pe amândouă la 30 de minute de condus. Nu-mi lipsește decât vreun milion de euro din cont să pot să le am, în rest totul e pregătit.
Încet, cărarea se îngustează și apar primii bolovani. Suntem cumva într-o creastă foarte domoală, iar vârful pe care dorim să ajungem îl vedem în față, nu foarte departe și
Eu: „Nu înțeleg de ce durează traseul o oră și jumate, că mi se pare că ajungem în 15 minute.”
Muntele: „Bitch, please! N-ai învățat nimic în viața asta?”
Până una-alta, ajungem la un gard, trecem printr-o portiță și mă opresc nedumerită. Indicațiile spre vârf sunt pe partea dreaptă a gardului, însă marcaj și potecă lată pe partea stângă. Mno, acum? Pe logica celui pățit la munte, aleg calea cea mai simplă și evidentă, adică stânga.
Cărarea o ia pe curbă de nivel, printre pâlcuri de lavandă sălbatică ce miros demențial și brândușe mov.
– Auzi, oare mufloni nu vedem?
– Știi cum e asta cu muflonii… E ca și când mergi în Trascău și îți dorești să vezi capre negre. La nivel de wishful thinking. Poate vedem niște vaci și îți imaginezi că sunt mufloni, e bine așa?
Nu terminăm bine, că din vale se aude un muget destul de puternic.
– Uite și muflonii 😊
Mai traversăm niște stâncăraie, mai îmi pun căciula, că bate vântul, mai îmi dau geaca jos, că e soare – din astea de traseu. În curând ajungem într-o șa, de unde priveliștea se deschide demențial spre vârful nostru și spre mare. Bag câteva poze, că tare frumos e aici sus, identific marcajul, mă agăț în niște scaieți și o iau la deal.
Pun pas după pas, surprinsă de dificultatea cărării și de măreția peisajului. Îmi strâng și bețele, că doar mă încurcă, și încerc să mă feresc de niște arbuști mititei, ce au niște ace nu foarte mititele și înțepăcioase ca frasul. În tot exercițiul ăsta de ferire, reușesc să o iau hoha prin tufiș, ocazie cu care pierd și traseul.
– Babyyyyyyy, vezi că e mai la dreapta!
– Bineeeeee, o iau la dreapta! Ce m-aș face eu fără Cristi… te miri pe unde aș ajunge…
La un moment dat, cărarea se oprește în fața unui perete destul de abrupt. Mă uit în sus, la spintecătura îngustă pe unde ar trebui să fie traseul? Aoleooooo… pe aicișa? Păi unde mă urc, mâncaț-aș sufletul, pe bolovanii ăștia? Cu mintea la cei 5 centimetri de picioare ce îmi lipsesc ca să fiu cu adevărat desăvârșită, pun bocancul pe prima priză. Hai că nu-i chiar rău. O găsesc rapid pe a doua. A treia și a patra merg urgent, după care mă blochez în fața unei săritori destul de mari. Stau și judec. Mă uit înainte, mă uit la coborâre. Urcarea nu ar fi imposibilă, însă tare mi-e că la coborâre nu va fi ușor. Identific traseul în sus până sub o brână și îmi dau seama că săritoarea asta e doar începutul distracției, așa că, fără nici o părere de rău, renunț.
– Baby, eu nu mai urc. Du-te tu dacă vrei și te aștept aici.
Dacă am învățat ceva în anii ăștia de munte e să mă evaluez corect. Să văd când am chef și când nu am, când pot și când nu, când mă simt în stare și când nu mă simt. Să știu că nu am nimic de demonstrat și că vitejiile te pot costa scump. Așa că, demult nu mai am regrete când renunț la vreun vârf.
O iau prin boscheți spre un vârf secundar aflat în imediata apropiere, unde îmi și așez fizicul. Și, în următoarea jumătate de oră, nu am fost în stare să debitez decât „ui ce fain îi” și să mă gândesc la milionul de euro ce-mi lipsește ca să mă pot muta aici. Și fiecare zi să îmi fie cadorisită cu câte o drumeție ca cea de azi pe Tolu (Corsica).
După o jumătate de oră, am luat-o înapoi fix pe unde venisem. Mă rog, „fix” am intenționat noi, că din poză în poză și din poveste în poveste, ne-am dus mai pe jos, pe altă cărare, dar n-a fost chiar rău, că am reușit să ocolim toată stâncăraia și să ieșim fix unde trebuie. Adică în stâna ce s-a dovedit a fi de capre. Capre, ce nu erau chiar capre, ci doar țapi, drept urmare am asistat la ceva bătălii în grup. După stână, iar cărarea, iar portița.
– Auzi, dar dacă mănânci pe traseu și te îngrași, cum mai treci prin portița asta?
– Poate te durigi peste gard.
Cu imaginea asta în minte și țapii dându-și cap în cap în spate, ne-am urcat în mașină și am pornit spre casă, recunoscători pentru ziua asta absolut grozavă.
Muntele Tolu I Rezumat drumeție Corsica
- Tură de o zi
- Data parcurgere – martie 2025
- Dificultate – ușor
- Timp parcurgere – 4 h dus întors, ritm alert
- Distanță – 7.19 km
- Are porțiuni periculoase sau abrupte – da, spre vârf, porțiuni neasigurate și destul de abrupte
- Priveliște – gol alpin cu panoramă alpină
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili, iarna echipament potrivit în funcție de starea zăpezii (antiderapante, rachete, rozete iarnă bețe, îmbrăcăminte adecvată)
- Sursă de apă – nu
- Diferență de nivel 368 m urcare / 368 m coborâre
- Tip traseu – liniar
- Marcaj – bandă portocalie
- Cum ajungi – din Bocca di Battaglia – dreapta urmăriți banda portocalie – aveți harta mai jos.
- Aplicații utilizate – Mapy
- Semnal telefon – da
Această drumeție din Corsica spre Muntele Tolu face parte din seria Corsica, Dacă vrei să citești toate capitolele, le poți găsi AICI.
Dacă îți place conținutul de pe Traseu Nemarcat și vrei să mă ajuți să continui să explorez și să împărtășesc vacanțe, o cafea sau un follow poate face o mare diferență! Aceasta contribuie la întreținerea blogului, la realizarea de ghiduri detaliate și la descoperirea unor locuri noi pentru tine.
- pe Instagram mǎ găsești AICI, sau cu profilul TraseuNemarcat. La fel și pe Facebook. TikTok n-am 🙂
-
pentru cafea doar apeși pe butonul drăguț și roșu din dreapta, iar de acolo te descurci tu
Mulțumesc! 🚶♂️⛰️