Traseu în Munții Trascău spre Platoul Ciumerna

Na, să revenim la traseul și la Platoul Ciumerna. De la lac veți vedea fix două drumuri. Cel mai din stânga, marcat cu cruce galbenă, nu e bun, că merge la Lunca Ampoiței. Cel din dreapta, marcat cu cruce albastră, e fix ce trebuie. Odată hotărâtă direcția, dat drumul la ceas, aplicații și la meliță, că n-ai văzut ce ne merge gurița, am purces. Primele 10 minute, până la coada lacului, au mers ca unse. Am dat drumul la povești, soarele era sus, ce să îți mai și dorești de la lumea asta 😊

Odată ajunși la coada lacului, am făcut o mică AGA, să hotărâm de o luăm prin stânga sau dreapta. Aici a intervenit David cu a lui înțelepciune de până în 30 de ani (mi-e ciudă pe el, v-ați prins, da?)

“Haideți să urcăm prin stânga pe cruce albastră și coborâm pe nemarcat, că a plouat și numai bine se usucă noroiul până după-amiază” (cine știe, știe, domnule, ce să mai și zici).

Zis și făcut. Hai pe cruce albastră.

Pare-se că era cam surdă vulpea sau că o durea fix în cot de noi, că, deși după ce am țipat și am deranjat-o vreo 5 minute, nu i-a prea păsat. Energizați de întâlnire, i-am dat bocanc la deal. Și credeți-mă că am avut la ce. Poteca alunecoasă și udă urcă abrupt prin pădure preț de 30 de minute și fix 286 de metri. De-a lungul acestui segment nu prea am nimic notabil de povestit, că suflam ca un cimpoi și, în afară de stele verzi și frunze prin pădure, verzi și alea, nu am văzut mare lucru.

După cele 30 de minute am ieșit din pădure, fix într-un lan de leurdă. Hmmmmm, ce ar merge niște paste cu pesto, mniam, mniam, mniam. Mno, din lanul cu leurdă, unde am făcut un stop de poze și am dezbătut înfocat cum ne va afecta apocalipsa ghei, care se pare că vine acușica – nu știu de ce o fi întârziat, că gheii sunt oameni serioși și punctuali – cert este că eu chiar îmi doresc să vină, că poate vom avea și noi case faine și cu gust decorate.

Am continuat în urcare ușoară tot pe cruce albastră, până pe un platou unde a început, frate, să tragăăăă un țuuuuug, de ne-am echipat cu toate hainele din rucsacul propriu…sau al altora. Dar nu dăăăăăăăm numeee 😊 Mno și toată treaba asta cu îmbrăcat, dezbrăcat și urcat platoul, până aproape s-a gătat urcarea, a mai durat vreo 15 minute bune.

Moment în care dai într-un gard și un indicator ce zice că, de ai chef să o iei spre Necrilești pe cruce galbenă, durează 3 ore. Și de ai chef la Vârful Dâmbău pe cruce albastră, faci vreo 4. Noi am continuat pe cruce galbenă, până am dat de trei cai frumoși și unul mai puțin frumos – cred că era bolnav, sărăcuțul. În stânga cailor (știu, nu e un reper prea bun, că, mno, se mai mișcă și caii ăștia), e Vârful Cujești, cu ai lui amețitori 1264 de metri. Stați liniștiți, că nu-l veți repera, că și noi am trecut pe lângă el ca și când n-ar fi fost, așa că nici nu mă chinui să vă dau un reper mai fix.

Însă, dacă continuați cărarea pe lângă gardul ghimpat, ajungeți la o întrerupere a lui, punct în care s-a cam gătăt urcarea, veți da de o intersecție de trasee: respectiv bandă roșie la dreapta (pe unde vom merge noi, spre Dealul Albei – direcția Piatra Craivii), sau în față, cruce galbenă spre Necrilești.

– Stăm aici să mâncăm? Că uite ce mișto se vede Dâmbăul și norii și Necrilești și…

– Nu stăm, că vin oile!

– Unde, Cristian, că eu nu văd nimic…

– Hai numai, hai, că eu aici nu stau!

Mno… când mă ia așa categoric, ce să mai și zic… Am coborât toată botoasă și supărată, că mi s-a luat view-ul. Însă recunosc că m-a ținut fix 5 minute supărarea, că văzusem că traseul deja cobora și urma să intrăm în pădure. Așa că ciuciu view la masă, drept urmare m-am impus:

– Auzi, da unde vrei să stăm? Că oricum oile de vin, vin pe aici pe cărare. Uite câte urme sunt! Nu în culme, pe bolovani…

– Bine, na…

Nu am mai așteptat al doilea acord, că eram la sfert din urcare, motiv pentru care, pe hartă, veți vedea două devieri, ce n-ar fi trebuit să fie. Dar, no… câteodată trebuie să îți câștigi priveliștea la masă. Odată cocoțați în culme, am încercat să ignorăm crivățul total nepotrivit sfârșitului de mai și am întins ospățul. Păi dacă n-am băgat în noi, ca ultimii flămânzi, de parcă urcaserăm cel puțin Moldoveanu, nu Platoul Ciumerna… Acum, mno, dacă ai și slănină de casă, și caș, și cozonac făcut de mama, ce să și faci decât să mănânci?

Aaaaaaa, am uitat să vă spun că de la mașină până aici, lângă Vârful Piatra Arsă, am făcut fix 1 oră și 35 de minute și urcaserăm 379 de metri.

Odată sătui, ne-am descocoțat și am luat-o pe curbă de nivel, spre pădure, marcaj bandă roșie. Prin pădure a fost tare mișto, că fagii se înălțau drepți și gri spre cer, reapăruse soarele, iar norii dansau în direcții opuse și noi nu mai urcam. Daaaa, foarte fain… până nu a mai fost așa fain, că am dat de o coborâre abrupțică și noroioasă taaaareeeee, unde am fost ca Bambi pe gheață. Așa că fiecare a dobândit-o cum a putut. Unii au boschetărit în căutarea unui teren mai stabil, ieșind cam flocăiți din încercare, alții au luat pomii în brațe drept sprijin, iar alții au îmbrățișat noroiul și au purces prin alunecare.

Odată scăpați de amenințarea noroiului, i-am dat iar drumul la meliță, ocazie cu care am pierdut temporar traseul cu marcaj bandă roșie. Mă rog, nu-l chiar pierdusem, doar trecuserăm de intersecția cu pricina unde ar fi trebuit să o luăm la stânga, dar am reconfigurat urgent pe altă cărare spre dreapta, ce, după încă vreo jumate de oră, ne-a adus fix unde voiam – adică pe Vf. Strigleu.

– Băăăăăăăăiiiii, ce faaaaiiiin îiiii aiciaaaaaa!

Păi dacă nu se vedea până departe, spre Belioara, spre Râmeț, Ponor, toată linia Trascăului pictată parcă, cu norișori albi și cer azuriu, de parcă eram în povești. Mno, și cam acesta a fost punctul în care, în sfârșit, am tăcut. Vreo 5 minute așa, că mai mult nu ne-am răbdat.

– Auzi, mai are cineva ceva de mâncare?

– Mai am eu niște slănină! o aud pe Alexandra 😊

Mă umflă râsul și mă cufund în toată splendoarea asta de primăvară capricioasă de Trascău. Cu greu ne-am lăsat duși de acolo. Până la lac am urmat, preț de o oră, cărarea nemarcată dar evidentă, ce merge doar la vale și, alocuri, prin noroi. Mare. Dar n-a fost bai, că deja aveam fiecare un sistem patentat.

Fix 4 ore și 53 a durat distracția. Desigur că ar fi putut dura mai puțin, dar cu siguranță n-am fi aflat cum l-au fugărit pe David ciobanii prin pădure, n-am fi făcut un business plan pentru o aplicație care să îți detecteze nanocipurile, nici nu eram atât de pregătiți pentru ghei apocalipsa. Și cu siguranță, de ne-am fi grăbit, nu am fi prins din nou vulpița de la coada lacului, ce ne aștepta curioasă și s-a luat după noi ca un cățel, poate primește și ea o urmă de slănină de casă.

Pam, pam!