Jakarta e despre trafic și oameni posedați de forțele oculte ale social media
Restul zilelor petrecute în Lombok au presupus doar plajă, relaxare, masaje și răsfăț, așa că nu vă plictisesc cu detalii. După încă două zile am zis buh bye la insula minunată și după o trezire la ora 5, cum altcumva și încă un avion, am aterizat în Jakarta.
Am zis totuși să acordăm o șansă și acestui oraș, că tura trecută fusesem prea pe grabă ca să aprofundăm ceva. Ne luăm în primire camera la hotel și după un check scurt pe TripAdvisor, hotărâm să o luăm înspre Jakarta Old Town, ceva zona pietonală cu clădiri coloniale din era în care Indonezia era sub ocupație olandeză. Nu de alta, dar toate celelalte chestii recomandate de TripAdvisor erau diverse mall-uri, cu care recunosc că nu sunt foarte prietenă. Ne afundăm cu taxiul în traficul asurzitor. Dacă cel din Lombok și Medan era haotic, cel din Jakarta este atât de zgomotos încât abia te auzi cu cel de lângă tine. Facem vreo jumate de oră până la Old Town. O străduță închisă mașinilor, ne conduce într-o piațetă largă, mărginită de clădiri înalte frumoase, cam degradate ce e drept.
Ai aici Muzeul de istorie, ceva galerii de artă, Muzeul Băncii Naționale și câteva cafenele și restaurante. Plin de biciclete colorate pe care le poți închiria și telefoane care trag cadru după cadru. Va rog să mă credeți că nu am fost în nici o țară până acum în care oamenii de toate vârstele să fie atât de afundați în toată treaba asta cu selfie-uri. Frate, parcă sunt bubuiți la cap. Mănâncă, pac o poză, intră într-un magazin, pac o poză, văd un european… deja e isterie pe Instagram… Te uiți în jurul tău pe stradă și toți sunt afundați în magia telefonului mobil. Parcă sunt posedați de forțele oculte a social media. Ne plimbăm și după o jumate de ora am terminat de vizitat și piațeta asta. No și acum? Ne punem într-un bar ca să cercetăm mai departe problema.
În lipsa obiectivelor turistice, hotărâm să mergem până în zona de down town, unde este un parc central, de unde am fi putut să ne plimbăm până la Plaza Mall. Ăsta cică e cel mai renumit. Iar de acolo sunt doar 10 minute până la hotelul nostru. Zis și făcut. Comandăm un GRAB și așteptăm o veșnicie până apare. Ne preia domnul și hai înapoi de unde am venit acum o oră. Mă uit mai atentă la oraș. Nu e chiar așa urât. Dar nici frumos. Nu vi l-aș recomanda ca punct de interes sau atracție. Nici nu vă prelungiți vizita mai mult decât e necesar. Nu știu zău ce le-a trebuit lor să devină independenți… De rămâneau sub japonezi, cred că o duceau mult mai bine ca în prezent.
Așa să vă închipuiți că în Jakarta trăiesc 10 milioane de locuitori doar în oraș, sau 30 milioane cu tot cu zona metropolitană, plus cei care tranzitează capitală zilnic. Ca să faceți o comparație, densitatea pe km pătrat este în jur de 4800 locuitori în timp ce în Alba Iulia sunt cam 100 🙂 Repercutați acești 30 de milioane la numărul de mașini și scutere și închipuiți-va ce iese. Nu stau extrem de bine cu mijloacele de transport în comun, de aici și aglomerația și nici la disciplină nu excelează. Zona de centru se delimitează foarte contrastant de restul orașului. Clădiri înalte cu pază la intrare, hoteluri impunătoare, mall-uri pline de reclame luminoase. De partea cealaltă, blocuri negre, de pe care cade tencuiala, trotuare neîngrijite, cel mai des pătate de ulei de mașină sau pur și simplu de mizerie, că nu i-am văzut zău pe niciunul să curețe nimic. Nu prea ai unde să te plimbi, mai ales că pe mine de la atâta poluare m-a luat amețeala. Chiar nu glumesc, nu credeam, dar pur și simplu mi s-a făcut rău și am crezut că pic pe stradă.
Terminăm noi cu plimbarea pe jos, că nu e de glumă și intrăm în mall. Șoc total. Parcă am intrat în altă lume. Îmi venea să mai intru o dată să fiu sigură că ceea ce văd e real. Cred că mi-a picat fața efectiv și mi-am luat o mină de curcă beată, că domnul de la concierge se uita cam dubaș la mine. Da, da… aveau concierge la intrarea în mall. Sau cine știe, eram prea prost îmbrăcată pentru mall-ul ăsta. Toată lumea era extrem de îngrijită, elegantă și cochetă. Atât femeile cât și bărbații. Parcă erau la cel mai tare dineu. Decât că erau la cumpărături în mall, ca să zic așa. Mă uit la Cristi, el la mine, nu înțelegem nimic, dar ne umflă râsul. Primul magazin din față, Louis Vuitton. Plin…Atâta lume nu am văzut într-un Louis Vuitton niciodată. Adică… Niciodată! Și ia ghiciți… toți cumpărau câte ceva. Seriooos? Nu îmi venea să cred, că acum 3 ore mă uitam la pungile de gunoi care alergau libere pe șosea și acum aveam în față un spectacol de decadență.
O iau încet la pas și undeva la etajul 2 dau de Zara. Intru de curiozitate. Un palton 4.499.000 IDR, adică în jur de 1200 RON. Cââââât? Mă șochează nu neapărat prin prisma prețului, cât prin prisma faptului că în Jakarta salariul minim este 3.700.000 IDR. Adică cum să fie o haină de nivel mediu mai scumpă decât salariul pe o luna?! Ca să nu mai vorbesc de restul țării unde în zonele mai puțin dezvoltate salariul minim este în jur de 2.000.000 IDR… Și din nou îmi amintesc că era plin la Louis Vuitton. Mda…nu mai zic nimic. Ne învârtim un pic, cât să ne răcorim și o luăm apoi pe jos înspre hotel. Deja seara începea să se lase și fiind ora de ieșit de la birou, vacarmul din trafic e în toi. Doamne feri să trebuiască să treci stradă. Zici un Doamne ajută și un îngerel și vezi tu unde ajungi 🙂
Ziua o încheiem cu o bere și cu povești de genul “care zi ți-a plăcut cel mai mult”. Ne felicităm pentru deciziile inspirate, învățăm din cele mai puțin inspirate. Ne apucă râsul de fugăritul urangutanilor prin junglă, zâmbim nostalgici la amintirea apusului peste lanurile de orez din Yogyakarta, la soarele cald peste Sewu și Borobudur. Ne uităm la pozele cu plajele atât de albe și apa atât de albastră din Lombok. Și ne promitem că o să revenim, să vedem și vulcanul Ijien și muntele Bromo, și poate o să urcăm și Rinjani, și poate mergem și în Komodo… Și poate dăm o fugă și până în Bali… Poate…
Acest articol face parte din seria Indonezia. Dacă vrei să citești toate capitolele și întreaga aventură, dă click AICI.