Capitala Managua, printre betoane și mall-uri
Drumul din Ometepe înspre Managua nu merită a fi amintit… pentru că e aglomerat și toți claxonează și parcă te dor urechile de atâta gălăgie… Și eram și ciufută pentru că deja eram pe plecare și aș fi vrut să mai stau… De fiecare dată când îmi place undeva, primul lucru pe care îl fac când mă întorc, este să îmi caut alt job cu mai multe zile de concediu pe an 🙂 Desigur că mă ține maxim o zi….
În schimb o să dedic câteva cuvinte capitalei Managua, care ne-a ocupat ultima zi de vacanță… Pe scurt… nu aveți nimic nici de văzut, nici de făcut. Citisem într-adevăr tot felul de păreri pe net, împărțite… unii care nu recomandau ca punct de vizitare orașul, alții care spuneau că totuși trebuie bifată. Eu i-am ascultat pe cei care susțineau bifatul. Verryyyyy biiiig misteic… Managua e un oraș comunist, în care e foaaarteeee muuult asfaaalt și e foaaaarteeeee caaaald, și nu ai pe unde să te plimbi, și pe malul lacului Xolotan e foarte mizerie și nu ai ce vedea și era să fac insolație și m-am plictisit atât de tare încât am ajuns la mall 🙂 În care mi-am pierdut câteva ore din viață, nu de alta dar aveau aer condiționat. Și nu mă gândeam decât că mai puteam sta încă o zi în Ometepe. Și tot ce văzusem în ultima săptămâna dispăruse, și nu mai era nimic verde, și nici fluturi, și nici apă azurie și nici papagali care latră… Numai soarele rămăsese la fel de arzător pe cerul clar de un albastru lăptos. Și pentru prima oară în Nicaragua m-am plictisit și așteptam să treacă timpul ca să plecăm acasă.
Învârteala prin mall a durat, ce a durat, dar ne-am refugiat în cele din urmă la hotel în care îmi făcusem eu speranțe că fac o baie în piscină, atât doar că piscina din reclamă era cam cât o fântână arteziană… O fântâniță mai exact… Așa că a sărit și piscina din schemă. Am lălăit-o la TV până seara și am ieșit la masă.
Pentru ultima masă luată în Nicaragua am ales un restaurant mai fancy, italian, Tonelli pe numele lui, care chiar merită să fie pomenit, într-o cantitate de cuvinte măcar similară ca cea dedicată orașului Managua.
Ajungem în jur de șapte, ne preia la intrare un băiat tare drăguț și ne poftește în sala din spate. Mă așez la masă, și nu apuc să admir bine arta puerilă de pe pereți că apare un chelner extrem de zâmbitor, cu două pahare de proseco în dotare. “Un peqeno cortesia de la casa”… hmmm încep să îmi placă oamenii ăștia… Bun proseco, faine tablourile, zâmbitor chelnerul. Ce să îți mai dorești… decât poate meniul. Parcă mi-ar fi citit gândurile, apare Smiley cu două farfurii. Noi, deja ca românii, ne și gândeam că ăștia încep să ne bage pe gât chestii pe care nu le-am comandat. Îi explic că nu am comandat nimic și să ne aducă meniul. Smiley îi dă tare cu zâmbete, mă gratulează cu un șervet așezat perfect în poală și ne ia iar cu “un peqeno cortesia de la casa”. Mno, nu-i chiar rău, și mâncați și băuți pe moca… dar deja începeam să mă gândesc dacă avem suficienți bani la noi că nici cortesia asta n-o fi chiar gratis. După aperitiv apare în sfârșit meniul. Lista cu feluri micuță, prețurile nu chiar așa micuțe 🙂 nici chiar grav cât să îmi vând Peugeot-ul. Ne comandăm niște paste, că oricum toată lumea asta recomanda. Cică proprietarul, care era și bucătar, avea o stea Michelin și era specialist în paste. Vine și mâncarea, delicios, nimic de zis. Și acum că scriu îmi plouă în gură doar amintindu-mi. Apare Smiley din nou, de data asta cu desertul… ați ghicit “un peqeno cortesia de la casa”… pfuuuuiiii… păi dacă faci un pic de matematică nici nu e chiar așa scump restaurantul ăsta. În afară de paste și apă nu plătiserăm nimic. Încheiem seara cu un tiramisu demențial și o notă de plată mult mai mică decât ne-am fi așteptat. Bună și cortesia asta la ceva. De revenit!
Ajunși la hotel am început să ne strângem bagajele. Și parcă cu fiecare tricou din care mai cădea un pic de nisip și fiecare eșarfă plină de praf și fiecare magnet pe care îl adunam, îmi venea tot mai greu să plec. Și îmi aminteam de prima zi, și de domnul cu pușcă de la bancă și de cățelul din Popoyo, și de valurile uriașe, și de mașina împlântată în nisip, și de muchacho și de Ometepe cea verde… și îmi venea și să râd și să plâng… Pentru că țara asta îmi oferise atât de multe apusuri, și atât de multe zâmbete, și atât de mulți oameni frumoși încât despărțirea era tare grea. Și îmi aminteam ce mult îmi dorisem să ajung aici și acum trebuia deja să plec… Și mi-am promis, printre șlapi împachetați și bluze care nu mai încăpeau, că voi reveni și că voi vedea și restul ce a rămas nevăzut și voi povesti tuturor că cel mai portocaliu apus de soare e în Nicaragua…
Acest articol face parte din seria Nicaragua. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.
Mnoh… sti cum e sa iei o carte care te acapareaza de la primele randuri si nu vrei sa o lasi din mana si ti-e necaz daca te ia somnul, pentru ca ai vrea sa o citesti dintr-o rasuflare? Fiind convinsa ca da, cam asa am patit eu cu blogul tau…. cu fetele misunand in jurul meu, cu un ochi peste micul dejun al lor si cu celalalt pe telefon…
Multumesc… asa de fain ai descris ceea ce ai trait, asa fain am vazut Nicaragua prin ochii tai, ca, probabil cand voi fi batrana si ma vor lasa luciditatile, voi inventa ca am fost acolo, convinsa fiind ca asemenea “amintiri” , nu pot fi descrise asa decat daca intr-adevar au fost traite… 😍
Ioai ce șoadă ești 🙂 Mulțumesc! Keep reading!
Be sure of that!!!