Despre despărțiri
Niciodată datul jos din pat nu a durut atât de tare… și din toate părțile. Nici măcar în cele mai negre cure de slăbire ale mele în care mergeam că o maniacă de 5 ori pe săptămâna la sală. Mda, aș putea spune că înțeleg acum de ce nu am văzut niciun hiker adevărat cu burtă…
Azi e ultima zi pe Ometepe și am programat doar activități de recreere, nu de alta dar nici să fi vrut nu mai eram în stare să fac ceva. Așa că ne petrecem dimineață pe terasă în compania veverițelor, până când soarele se saltă sus, de nu mai avem unde să ne ascundem. Ne facem bagajele și plecăm la explorat până la ora 3 când aveam feribotul înapoi în San Jorge.
Prima oprire micul dejun 🙂 În urma unei foarte amănunțite cercetări pe Tripadvisor, ne oprim la Comedor Jackeling. Învățată cu mic dejunurile incluse în prețul camerelor de până acum, care, deși delicioase, erau mici, mici… ne comandăm și fructe și ouă și iaurt și cafea și smoothie…Neștiind ce ne așteaptă…Oricum, după ce au venit toate, pot doar să spun că vreo două zile puteam liniștită să mă pun pe o dungă și să diger ce mâncasem în dimineața aceea…Evident că aș fi putut să mă opresc oricând, nu neagă nimeni acest aspect, însă la cât era de bun, nu era o opțiune de luat în calcul…Deloc. Așa că mare dejunul nostru s-a întins de la o jumate de oră cât alocasem la început, la vreo două ore. Dar totul era așa drăguț și primitooooor…Localul era pe malul lacului, aveau și papagali care se credeau căței și lătrau, pe plajă treceau cai iar coțo-ciorile îți furau mâncarea de la masăăăăăă… ce ți-ai fi putut dori mai mult 🙂
Cu burțile pline ne-am îndreptat către Charco Verde. Acesta e un parc natural amenajat în jurul unui lac mic, cu ceva junglă sistematizată cu trasee de bicicletă sau per pedes. Plin de maimuțe și veverițe. Însă punctul pe care să NU îl ratați este ferma de fluturi. Recunosc că mie mi-e cam silă să îi văd așa de aproape, dar parcă intri în rai…o grădină tropicală în miniatură prin care zburau zeci de mii de fluturi colorați de toate mărimile. Și desigur și preferatul meu de ieri, albastrul de Avatar. Pe care desigur că nu îl cheamă așa, dar nici măcar nu m-am chinuit să îi rețin numele. E ca atunci când ai un prieten pe care îl cheamă Emil, că citise maică-sa la un moment dat o carte de Sandra Brown și era unul acolo și înalt și brunet și finuț și galant, pe numele lui Emil…dar toată lumea îi zice Bobi…nu de alta dar are față de Bobi…
Am petrecut destul de mult timp în fermă, mai ales că am observat prin mulțimile de fluturi și câțiva colibri, ce sunt grozav de frumoși. La un moment dat ne-am dat seama că era cazul să o ștergem, nu de alta dar mai eram doar noi și o ceată de copii 🙂 Prin Charco Verde te poți plimba toată ziua dacă vrei, desigur asta nu se aplică dacă în urmă cu o zi ai insistat să te urci pe Concepcion…Caz în care te mulțumești cu o plimbărică de juma de ora și ferma fluturilor.
Destul de repede se apropia ora de plecare. Pentru că eram mai aproape de al doilea port din Ometepe, adică San Jose del Sur, deși nu aveam rezervare la feribot, lucru obligatoriu de rezolvat, dacă doriți să aveți loc, am hotărât să ne încercăm norocul. Care a și fost de partea noastră de această dată. Am găsit și loc și nici nu a fost așa aglomerat ca la sosire. Probabil fiind un port mai mic și mai depărtat de zona comercială, majoritatea se axează pe Moyogalpa. Bașca am plătit și mai puțin… Așa mai merge…
M-am întins la umbră pe ultima punte și am privit insula cu cei doi vulcani cum se depărtează ușor… Rememoram fiecare moment și regretam amarnic că nu reușisem să mergem și pe Maderas… Nu știam dacă, cum sau când mă voi întoarce vreodată, însă în sufletul meu era deja un sertăraș micuț pe care scria Ometepe…
Acest articol face parte din seria Nicaragua. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.