Despre palate, iahturi și trafic
În timp ce doamna din dreapta mă împinge ușor ca să încapă, iar domnul din stânga încearcă să-mi facă loc, fără succes însă, îmi reduc la minim mișcările, ca să nu pierd prea multă apă, că oricum mă stafidesc de sete. Suntem în autobuzul care ar trebui să ne ducă din Bebek, spre Sultanahmet și singurul lucru la care mă pot gândi acum e că seara asta a fost una dintre cele mai neinspirate idei. Dacă în mod normal capacitatea autobuzului ar fi de vreo 50, cred că suntem ca sardelele, înghesuite cel puțin 200 de suflete. Traficul se desfășoară cu viteza melcului pe hașiș, înghesuit, pe singura stradă, ce face legătură dintre Asia și Europa. Ritmul e numai bun ca să-ți numeri toate păcatele știute din cei 42 de anișori deținuți. Ai altora, nu ai mei 😛 Și să și reflectezi serios la ce ai fi putut face diferit…Ca de exemplu din lista de obiective turistice din Istanbul de ce fras m-am axat eu pe Bebek, huh?
Dimineața începuse destul de bine, fără să prevadă dezastrul ce urma să vină…după o lălăială și cafele turcești cu zaț, am pornit-o spre palatul regal Dolmabahce, unul dintre cele mai titrate obiective turistice din Istanbul. Vremea frumoasă, noi gătiți ca doi manechini, numai buni de pus pe Insta. La bilete a venit primul semn că ziua asta începe să dea semne de clătinare: deși pe net scria că biletul costă 140 de lire, guess what, schimbaseră prețul și nu mai erau bilete decât cu 300. Nu am văzut primul semn și am ignorat total universul. Am luat biletele și am trecut la vizită. Lume multă, palatul fără aer condiționat, bașca ne-au pus să ne luăm niște șoșoni din ăia eleganți de pungă, ca să nu le murdărim preșurile. Șoșoni care îmi alunecau de pe papuci într-un mare stil regal, încât era să îmi rup capul de minim 3 ori. Strike no 2. Ignorat și acesta.
Prin palat, de unde nu pot să vă arăt multe poze că ne tot urmăreau cerberii de la pază, nu cumva să degradăm cu telefoanele noastre occidentale și malefice covoarele cu medalioane, a fost tare mișto. Tot felul de odăi mari, odăi mijlocii și odăițe, scaune, divane și scăunașe. Candelabre mari, vaze la fel de mari și covoare la fel ca vazele. Păi dacă n-aveau oamenii ăștia la săli de recepție, cum n-ați mai văzut voi în veci. Sală de recepție pentru întâlniri oficiale, sală de recepție pentru întruniri de familie, sală de recepție pentru neveste și concubine. Și apoi trecem la sălile de recepție din harem: sala de recepție a mamei sultanului, sala de recepție a sultanului din aripa mamei, sala de recepție a nevestei nr 1. 2…și pot să continui până mâine dimineață…eu singura concluzie pe care am tras-o a fost că le cam plăcea să bârfească și cum n-aveau social media atunci, ce să și facă…Unde ar fi putut să își etaleze lănțucurile de haur? Chemau lumea în vizită și dă-i cu fala!
Pe lângă săli de recepție mai aveau multe scaune. Da multe, nu așa…unele arcuite, altele tapițate, unele gen divan, altele ca taburetul. Mă simțeam ca la Ikea, mai aveam puțin și plecam cu unul în coș spre casa de marcat.
Și ca să completez cu lista chestiilor repetitive din palat, mai adaug băile. Cred că erau tare curați la câte băi sunt în palatul acesta. A, și nu vă închipuiți că baia era așa…o baie normală: păi prima dată intrai în antreul băii, apoi în sala de dezbrăcare, apoi în baia propriu zisă. La ieșire, treceai într-o cameră încălzită unde te ștergeau sclavii iar apoi în dressing, care era cam cât de două ori apartamentul meu. Era tare fălos sultanul pare-se.
Na și ne-am plimbat până în punctul în care am dat de un grup de spanioli adormiți, care zău tare greu se mișcau. Moment în care am băgat viteza să îi depășim că deja mă plictisisem de atâtea băi, candelabre și scaune.
Tot turul durează vreo 2, 3 ore, dacă adăugați și haremul și grădinile, însă e tare mișto și merită inclus pe lista de obiective turistice din Istanbul.
Odată ieșiți din palat, am luat direcția unei cafenele. Am completat mijlocul zilei cu un prânz delicios la Olive Garden și un pui de somn.
Pe la 7 am avut extrem de inspirata idee să mergem să ne plimbăm seara prin Bebek, cel mai posh cartier din Istanbul. Zis și făcut, am luat frumos ferry-ul, care zicea pe net că face vreo 30 de minute. Nu de alta dar e la mama dracului Bebekul ăsta. Na și cum stăteam noi ca doi prinți în așteptarea stației, simțim că se oprește ferry-ul. Așteptăm să anunțe stația. La un moment dat simțim motoarele turându-se și vedem oameni noi intrând pe barcă. Whaaat? Până să ne aruncăm noi pe punte, ferry-ul era deja în larg;
„Bebek, sir?”
„Finish Bebek”
„What? We need to get down”
„No. no. Finish. Next station blablabala”
Mai exact am pierdut stația…stăteam ca proștii și ne uitam la Bebek din larg, cum se depărtează iar noi urmam să vizitam un alt cartier al Istanbulului. Nu era suficient că era Bebekul la dracu-n praznic, acum ne dădeam jos mai departe, la mama dracului în praznic. Great!
Mă uit la ceas, de 45 de minute eram pe drum…faină seară ce să zic…pot să mă laud că am aprofundat circulatul cu mijloacele de transport în comun, sunt doxă, ce mai!
Ajungem în sfârșit la stația blablabla, de unde ne-am plimbat până la prima stație de autobuz, de unde am mai făcut înapoi 10 minute până în Bebek.
Ajunși, îmi părea că l-am luat pe Mesia în brațe și atinsesem pământul sfânt, cu atât de multă sudoare fusese atins cartierul ăsta.
Na și ce aș putea să vă povestesc despre Bebek? Lume multă și fancy, cluburi din alea în care dă cu parfum, de pe mine mă apucă strănutul, gagici tăte gătite, ca pentru sâmbătă seara, mașini luxoase și domni cu pantofi în care îți puteai face freza. Plin de restaurante, cafenele, terase și iahturi. Crema cremelor, ce mai. Mă simțeam tare nașpa cu adidașii mei de la Asics și geaca de piele de la Zara. Măcar un fake DG să-mi fi luat și eu pe mine…
Ne-am plimbat pe străduțe căscând ochii la atâta opulență și apoi, ca sărakii, am luat-o pe jos spre stația de autobuz. Well, asta a fost ultima mare greșeală, care m-a adus la punctul primului rând în această poveste. Căci am făcut nici mai mult, nici mai puțin decât o oră și jumătate într-un autobuz plin ochi de lume, la 27 de grade. M-am simțit ca în studenție. De fapt, un pic mai bine, că atunci nu îmi permiteam să îmi iau haine de la Zara. Asemenea trafic nu am văzut veci, nici măcar în Jakarta. În momentul în care am ajuns la hotel m-am prăbușit în duș și am hotărât că Bebekul ăsta, bată-l puterea sovietică, zău n-a meritat efortul și nici nu e chiar atât de special ca să îl cuprindeți pe vreo listă de obiective turistice din Istanbul. Și că traficul din România arată mai bine decât se vede.
Acest articol face parte din seria Istanbul. Dacă vrei să citești toate capitolele, le poți găsi AICI.