Când în sfârșit găsești cheia de la poartă
Inima îi bubuie în urechi parcă…Iau o gură de aer și pun primul pas pe Porțile Închise. Oare se vor deschide azi pentru mine? Mi le-am dorit atât de mult timp, mi le-am imaginat de atât de multă vreme, m-am temut de atât de multe ori. Și mereu am considerat că nu sunt pregătită, că îmi mai trebuie puțină experiență, doar puțină. Și mai trecea un an, și un sezon, și încă un vârf…și Porțile Închise rămâneau tot închise.
Însă într-o zi de luni, într-o lună de octombrie, m-a luat pe mine așa un curaj de toamnă târzie: auzi, nu crezi că e vremea să deschidem și noi porțile alea din Retezat? Că n-or fi ele spaima spaimelor… în cel mai rău caz ne întoarcem. Zis și făcut, trecem la organizat traseul cu posibilități multiple de retragere, cu vârf, fără vârf, pe marcat sau nemarcat. Obsesiv în fiecare zi verificam vremea. Nu care cumva să-mi dea vreun norișor sau vreun stropuleț de ploaie să-mi spulbere curajul, că iar mai trece un an. Și a trecut săptămâna, fără nori, fără ploaie și iaca a venit azi… am deschis ochii la 6 sperând să văd luna prin întunericul ce încă stăruia. Mă ia cu emoție, căci cerul este curat ca lacrima. În priză, într-o oră eram pe drum direcția Stâna de Râu.
După o oră și jumătate de asfalt și încă o oră și jumătate de hurducăreală din Hobița, am parcat mașina ca jmecherii cu jm, la capătul drumului, în fața stânei. Am inspirat aerul proaspăt al dimineții, am admirat crestele curate ale Retezatului și după o mică pauză de jumătate de oră, nerăbdătoare am luat la bobinat marcajul proaspăt, punct roșu, care traversează platoul, trece râul fix prin stânga refugiului (cum te uiți la el) și o ia avântat prin pădure.
Până la Tăul Țapului treaba a mers ca unsă. Pădurea am dobândit-o rapid în vreo oră. Din pădure, mai pe cărări mărginite de afine și merișoare, mai pe bolovani, am dat de jneapăn și de niște lespezi afurisite. Pe măsură ce urcam, Porțile Închise erau tot mai aproape și mi se părea că sunt de netrecut. Capul îmi era plin de scenarii: dacă trebuie să ne întoarcem, dacă încă mi-e teamă, dacă…dacă. Încă un hop și spectaculosul Tău al Țapului mi se dezvăluie în toată splendoarea. Am bătut Retezatul ăsta din toate părțile, dar tot cel mai frumos mi se pare că e. Un mic stop de admirat lacul și studiat cu binoclul traseul ce va să vie. În continuare mi se părea inaccesibil, dar vorba românului: păi dacă toți pinguinii ăia din creastă pot, eu de ce no-i putea? Eeeeeee, Mihaela, păi uite-așa, de ciudă!
Încerc să ignor piticii ce m-au ținut departe de traseul ăsta atâta amar de vreme și îi dăm să sune pe marcajul roșu din stânga lacului (tot cum te uiți la el). Pe măsură ce urc prin horn, deși respirația mi-e sacadată de la efort, nu pot să nu mă întorc să mă minunez cât de mega extraordinar și nemaipomenit de frumos e lacul. Nici n-am făcut 1213 poze, știți, da? Traseul continuă drept în sus până pe la jumătatea pantei, apoi o ia în unghi de 90 de grade, fix la dreapta și continuă urcând în diagonală căldarea. În 20 de minute suntem sus în șa. Imediat peste buză ne trage cu ochiul lacul Galeș. În stânga prăbușelniță, în dreapta așijderea. Ne tragem în chip din toate direcțiile, inspir adânc și ajung la primul punct al povestirii noastre. În sfârșit bat la Porțile Închise… se vor deschide oare?
Marcajul e banda roșie ce strălucește în soarele amiezii, până hăt departe, agățat pe pietre suspendate pe unde mi se pare ireal că poate fi un traseu. Hai, Mihaelo, lasă mâțâielile și dă-i drumul, că doar n-o să leșini tocmai acum. Primul traverseu merge ușor. Îmi găsesc prizele rapid și trec prima stâncă. Uff, un pic de cărare fix cât să pun piciorul. Încă unul, mai urâțel puțin, expus pe stânga. Hmmm? Oare pe ăsta pe unde îl îmbrobodesc?
Pe jos e Valhala, hai pe sus, că măcar am de ce mă ține. Bună alegere! Îl rezolv și pe al doilea și deja lucrurile încep să mi se lege. Sindicatul s-a calmat, soarele e sus, muntele e blând cu mine azi și porțile-s deschise. Mă uit în urma mea, trupa e cu gura până la urechi. Acum nu știu dacă de spaimă sau de plăcere, dar nici că mai contează. Încă o cărare îngustă, mărginită de iarba aurie de toamnă. Jos tare, Tăul Țapului ne privește cu singurul ochi ițit în apa verde ca smaraldul. Priză, după priză, traversez metru după metru. Îmi place să simt piatra aspră în mână. Mai bodogăn când nu-mi ajung picioarele până unde ar trebui și mă tot întreb de ce naiba nu am măcar cu 5 țanti în plus, că zău tare de folos mi-ar fi fost. Ne mai oprim lângă câte-o stâncă, unde e cărarea mai lată să ne facem poze. Adrenalina curge în noi nelăsând loc pentru altceva. Și din priză în priză, din încurajare în râsete, unii de alții, ne pomenim pe tăpșanul lin de deasupra Hornului Lacului. OMG! Am trecut? Îmi bubuie inima și la cât de fain a fost m-aș mai da în caruselul ăsta de vreo două ori. Bine, bine, nu chiar azi…
Mă prăbușesc în iarbă. Ca eroii de după război, începe și sindicatul meu: “mna, bine, ce te-ai mâțâit atât, că nici n-a fost așa greu”. Bine măi, că sunteți ocoși, m-am mâțâit, că am putut, da? Dar nici nu mai contează că eu azi am trecut Porțile Închise! Ha! Take that, bitches!”
După o pauză de debriefing (zău nu am cum s-o pun în românește ca să iasă fix ce am dorit să spun), o luăm pe nemarcate pe hornul din stânga Vârfului Lacului (tot cum te uiți la el). Există o mini cărare, iar când nu e cărare, direcția ți-o cam știi. Să ții cont doar că pe horn sunt pietre multe, că de-aia e horn, duuuuuh, care vor da concurs care să te dea cu dosul de pământ.
Eu “Luați de aici afurisitelor, că azi nimic nu mă mai poate clinti!”
Universul “bitch, you sure?”
Cu inima plesnind și capul plin de planuri de revenire, ajungem la lac, pe care începem să îl ocolim prin stânga, ca să nu îl traversăm înot. Și pe când ne hihăiam noi, care mai de care, auzim undeva în fața noastră un strigăt de adevărat viking.
“Ăăăăăăăhmmmm…fraților, ce-a fost asta?”
“Cred că urlă unii de la lac”.
Nu mă liniștește sută la sută răspunsul și cresc pasul cu o presimțire urâtă. Nu fac 10 metri, că urmează al doilea.
“F***ing hell, a picat unul de-ai noștri între lespezi. Great!”
Localizăm omulețul, în 2 minute suntem lângă el.
“Sfinte Sisoe, dar ce gleznă groasă aveți, domnu’! Așa se poartă mai nou la Tăul Țapului? Colecția toamnă, iarnă?”
Mna, long story short, de aici a început distracția, ce s-a încheiat fix 7 ore mai târziu la camera de gardă cu un diagnostic de entorsă “foarte urâtă”, am încheiat citatul, cu mulțumiri domnului doctor pneumolog din Deva, al cărui nume nu îl știu, ce cobora desculț, ne-a donat un Ben Gay și a alertat după ce a ajuns la semnal Salvamontul, cu zeci de mulțumiri băieților de la Salvamont, ce au sosit să ne ajute cu noaptea în cap, deși până ajunseseră ei nu mai era nevoie, că al nostru omuleț rănit, doar el știe cum, a strâns din dinți și în 4 labe, pe cur, pe bețe, sprijinit, tăvălit, pe un picior și pe două picioare a reușit să se mobilizeze și să coboare până la Stâna de Râu. Vikingule, ești tare! Îți mai dau Ketorol și altă dată!
Acum, privind retrospectiv, rămân cristalizate următoarele: că “emergency calls only” e vrăjeală, că nu poți apela 112, că toate prostiile pe care le car de 11 ani în spate, gen trusă medicală, folie, chibrit impermeabil, haine de schimb, extra mâncare, extra apă, frontală, aplicații offline, nu sunt degeaba și e bine să le ai când ai nevoie (se pare că la mine a fost nevoie 1 dată în 11 ani), că oricât de repede s-ar mișca băieții de la Salvamont, tot vor trece ore bune până ajung la tine (la noi ar fi ajuns în vreo 5 ore de la alertă și vreo 7 de la incident), așa că ar fi bine să fii pregătit pentru frig, noapte, foame, că e foarte important cu cine mergi și cât de informat ești.
A! și că cea mai tare priveliște din Retezat e cea de pe Porțile Închise. The End!
Munții Retezat – Rezumat traseu Stâna de Râu – Porțile Închise
- Tură de o zi
- Data parcurgere – octombrie 2023
- Dificultate – mediu spre greu
- Timp parcurgere – 6 h
- Are porțiuni periculoase sau abrupte – da, porțiuni expuse, pe Porțile Închise – nu este recomandat persoanelor cu rău de înălțime
- View – 3/4 din traseu exclusiv în gol alpin
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili
- Sursă de apă – da, la Tăul Țapului
- Diferență de nivel +865 m / – 865 m
- Distanță 8 km
- Tip traseu – circular – Stâna De Râu – Tăul Țapului – Porțile Închise – punct roșu – pe Porțile Închise urmăriți marcajul bandă roșie – apoi nemarcat pe Hornul Lacului până la Tăul Țapului – de acolo, din nou punct roșu
- Cum ajungi – din Alba Iulia – Hobița. Drumul este asfaltat. Din Hobița până la Stâna de Râu drum forestier cca 1.5 h ce poate fi parcurs cu mașina cu garda înaltă.
- Aplicații utilizate – Mapy.
- Semnal telefon – nu pe parcursul traseului până la Tăul Țapului – sunt două liniuțe la bradul fulgerat, dar nu prea merge. Semnal full în creastă.
- Vă rog să studiați condițiile meteo și recomandările Salvamont, înainte de a purcede la drum
Acest articol face parte din seria Munții Retezat. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.