Traseu Munții Cindrel – Șaua Șteflești – Vârful Cindrel

În timp ce ne hăhăim din te miri ce, aud un scrâșnet metalic, simt mașina cum se înclină și apoi ne oprim brusc. Nu creeeeeed! Am reușit s-o împlântăm. Ne dăm jos să evaluăm situația. Drumul e îngust și, datorită faptului că anumite persoane nu au ascultat de nevastă când au fost cicăliți la cap să pună lanțurile – dar nu dăm nume să nu îi facem de rușine – am derapat într-o margine și mașina s-a așezat confortabil pe cei minim 60 de centimetri de zăpadă. Ne dăm seama că nu are rost să ne chinuim, așa că scoatem troliul. Nu vă plictisesc cu tot ce a urmat ulterior… Succesiunea a fost cam așa: pus troliul, tras mașina, dat înapoi, adunat troliul, împlântat mașina. Împins, ba la dreapta, ba la stânga, ține-o drept, împlântat din nou. Pus troliul, scos mașina, adunat troliul, iar împins, iar la indicații, iar împlântat Mno, n-a durat decât vreo două ore până am reușit, toți transpirați, să o punem drept. Mă uit la ceas: e 12. Suntem la vreo 3 km de Șaua Șteflești și la vreo 3 ore distanță de Vârful Cindrel. Toate planurile noastre de a urca pe vârful ăsta buclucaș par să se ducă naibii. Sau…

– Auzi, dacă nu o lălăim prea mult, teoretic putem urca și ajungem pe apus înapoi. Avem frontale. Ce ziceți?
– Eu zic să mergem, că eu nu mai vin în Cindrel veci! E now or never!

Cu amenințarea asta plutind deasupra noastră, începem urcarea ușoară pe drumul forestier. Cei 3 km îi parcurgem urgent, în vreo 45 de minute. V-am spus că aveam un obiectiv, da? Ajunși în Șaua Șteflești, privim panorama ce se deschide spre munți și îmi dau seama cât avem de urcat. Pe lângă asta, îmi reconfirm cât de mișto e la munte iarna, mai ales dacă ai o zi cu soare, zăpadă, brazi verzi și cer fără pată. Din Șaua Șteflești urmărim marcaj bandă roșie spre stânga. Prima dată rachetele, că pe ce soare e, începe afundarea. Apoi crema de soare, apă și dă-i la deal.

Începe o urcare suficientă încât să simți că ești la munte, ce mă ia ușor prin surprindere că nu părea chiar așa. După vreo 10 minute se domolește treaba și urcăm ușor, printre brazii răsfirați. Mai o poză, mai o poveste, mai un plan. Sus se conturează clar creasta Munților Cindrel, cu vârful în plan îndepărtat. Cu vârful în plan îndepărtat. Cum? Vi se pare că mă repet? Da, da, mă repet, ca să țineți bine minte propoziția asta: cu vârful în plan îndepărtat. Întrebați-mă de ce! Acușica vine și explicația…

În fața noastră urme de ciute, rachete sau poate urși încălțați. Și un snowmobil. Urmele ne conduc pentru încă vreo 30 de minute până la intersecția cu crucea roșie. Fac o pauză mică, mă uit la ceas. Cică mai avem de urcat 300 de metri. Mă uit la vârful din fața mea… parcă nu e chiar așa mare.
– Auzi, baby, ăsta e vârful?
– Da, da.
– Păi atunci ce-mi dă mie placa asta că mai facem o oră jumate? Că în maxim 45 de minute suntem sus.
Cindrelul: “Bitch, you stupid?”

O iau avântat printre jnepeni, ale căror vârfuri se ițesc ușor din zăpadă, asudând la greu. 20 de metri urcați, pauză. Încă 20, iar pauză. În spatele meu, munții se înlănțuiesc, pe măsură ce urc. Mă opresc la vreo 15 minute, datorită faptului că traseul cu cruce o ia spre stânga, ceea ce mă pune ușor în încurcătură, că nu înțeleg de ce. Poate ocolește să fie urcarea mai lină, mă gândesc. Deși, privind direct în sus, nu părea foarte gravă înclinarea pantei. Mă mai uit o dată pe hartă și mă înțeapă o îndoială, că totuși nu cred că e ăsta vârful. Nu de alta, dar Garminul îmi dădea că sunt la 1900 de metri altitudine, însă vârful la care mă uitam nu avea cum să fie atât de înalt.

– Baby, sigur ăsta e vârful?
– Sigur, sigur!
– Bine, dar atunci eu nu mai ocolesc, o iau pe nemarcate, drept.
– Ok.

Confirm și cu Karina decizia și o iau ață-n sus. Well, asta a fost prima decizie proastă. Mă rog, a doua, prima fiind aia cu lanțurile. Proastă pentru că panta era muuult mai abruptă decât am anticipat. A dracului cum denaturează percepția zăpada asta. În plus de pantă, terenul era împânzit de jneapăn, iar zăpada ce se așternea pe deasupra, desigur, avea niște goluri pe dedesubt. Și ia ghiciți ce se întâmpla când nimeream câte unul de acest gen? V-ați prins, nu? Și, pe măsură ce dobândeam metru după metru, senzația că nu e vârful corect se amplifica. Din ce în ce mai acut. Undeva la vreo 20 de metri de vârf devenise certitudine. Acei ultimi 20 de metri i-am escaladat și în sufletul meu speram că, deși nu e vârful corect, adică Cindrel, să urmeze cumva o șa lină și vârful să fie imediat aproape.

Din nou, Cindrelul: “Bitch, please!”

Renunț la rachete, mă îmbrâncesc pe ultima stâncă și simt că mă ia cu răuț de la stomac. Eram pe un vârf fără nume, însă, ca să ajung pe Vârful Cindrel, trebuia să cobor minim 50 de metri până într-o șa și apoi să urc la loc vreo 100. Tu-i soarele lui de vârf, și de zăpadă, și de neatenție, Mihaelo, care ești tu de te dai mare montaniardă, că nu ești în stare nici măcar să identifici vârful corect! Inspir, expir, mă uit la omuleții din spatele meu. Karina nu mai avea mult să mă ajungă, însă Cristi putea fi salvat, că era pe la jumate:
– Baby, ia-o pe curbǎ de niveeeeeel, că nu ăsta e Vârful Cindrel!
– Ceeeeeee?
– Nu ǎstaaaaaaa e vârful! Ia-o la stânga!

Mă pun în fund pe o stâncă, încercând să îmi dau seama unde o dădusem atât de tare de gard, că doar identificasem la un moment dat vârful corect…Îmi trag sufletul, înghit în sec, o aștept pe Karina să văd dacă mai are chef să vină, ca să știu pe unde mă întorc, și o iau cu ciudă la vale. Și în timp ce se termină coborârea și am început să urc din nou, vă mărturisesc că atât de greu îmi era încât îmi venea să mă pun jos și să mă apuc de plâns de ciudă. Mno, bine, nu am chiar făcut treaba asta, dar vă mărturisesc că mi-a venit.

Dificil, în vreo 30 de minute am reușit să cobor și să urc din nou. Rachetele le-am dat jos undeva la vreo 10 minute de vârf, ca mai apoi să-mi înjur decizia. Așa că le-am pus la loc. Încă doi pași și gata urcarea. Aoleooooo, măică, dar ce trage vântul aici! Îmi strâng pe mine toate hainele, risc o filmare tare zdruncinată și, în timp ce mi se reglează pulsul, simt că am urcat cel puțin pe Matterhorn. Eu nu știu, zău, ce-a fost cu vârful ăsta de ni s-au pus atâtea contre până am reușit să urcăm pe el.

Încet, începem să ne reîntregim: Karina, apoi Cristi.
– Auzi, da’ ce-i cu atâtea cruci pe vârful ăsta?

Mă umflă râsul și atunci observ că, într-adevăr, parcă suntem în cimitir. Cruci pe stânga, cruci pe dreapta. Ne tragem toți trei în chip, să avem dovada că am fost pe vârf, că eu, zău, prea curând nu mai pun piciorul pe aici. Vârful nu e propriu-zis un vârf din acela pe care îl desenam când eram mici, ci e mai degrabă un platou destul de întins, cu loc grămadă de pus tabăra, însă parcă toți munții ne înconjurau. De la Retezat, înlănțuit cu Parângul, la frații lor mai mici, Lotrului, Latoriței, până la Făgărașii avântați spre cer. În depărtare, pudrați de zăpadă, linia molcomă a Trascăului.

Am stat cât am stat, mâțâindu-ne că ne-a fost greu, cum era cât pe ce să renunțăm, cât de toantă am fost că am greșit vârful… din astea de munte. Până când soarele a început să se lase și lumina s-a făcut aurie. Ne-am pus rachetele, am luat triunghiul roșu, ca să vedem cum e și pe traseul pe care ar fi trebuit să urcăm, și, cu soarele în apus, am băgat viteză. Și pe măsură ce coboram și dispăreau jnepenii și ne întâmpinau brazii, uitasem deja toate bombănelile și toată sudoarea, și nu-mi aminteam decât ce fain fuse.