Traseu Munții Cindrel – Vârful Frumoasa

Mașina derapează ușor pe zăpada așternută în ultimele zile. Nu e atât de nasoală situația ca și săptămâna anterioară, când am făcut patinaj artistic pe o gheață ca sticla, dar nici chiar asfalt nu e. Ne oprim să punem lanțurile. Alții, desigur, că zânele doar dau indicații de la căldură, nu se chinuie la -20 de grade cu asemenea sarcini. Hi, hi! Acum fac și eu pe interesanta, că am dat o mână de ajutor la fixare. Suntem după lacul Oașa, intrarea pe Transcindrel și încercăm azi să ajungem în Șaua Șteflești. Mă rog, punctul acesta e mai mult așa, wishful thinking, că realist, ne-am dori măcar până la Izvorul lui Blaga să ajungem. Iar de acolo, din nou la nivel de unicorni roz, Vârful Cindrel, sau mai realist, Vârful Frumoasa.

E o zi fără nori și un soare cu dințișori. La fel ca toate zilele din Cindrel. Și cu multă zăpadă. O văd, ițită pe după brazi, îngrămădită în maldăre prin pădure și o simt adunată pe culmi la peste 2000 de metri. Și, în timp ce contemplez tabloul acesta și strâng mai cu sârg lanțurile, mă tot gândesc ce-o fi cu Cindrelul acesta… că din vreo 5 ture programate, 3 au fost cu reconfigurare traseu. Să nu mai spun că Vârful Cindrel e așa o fată morgana… până acum, din 3 ture bifate, nu l-am atins în niciuna. Acum, mno, e drept că îl vreau iarna și știu că iarna nu-i ca vara, but still…

Revenim la lanțuri și zăpadă. Deja aveam experiență și, pe ceas, ne-a luat fix 16 minute să le punem și să le fixăm. Habar n-am dacă e mult sau puțin, însă pentru noi a fost muuuult mai eficient decât în alte dăți. O luăm pe drumul înzăpezit cu inima strânsă, la fiecare morman, că poate acolo se înfundă și iar trebuie sǎ ne întoarcem. După vreo 30 de minute, ajungem la Izvorul lui Blaga și ne dăm seama că în Șaua Șteflești neam să ajungem azi, la cum se arată. Așa că o luăm pe lângă punctul de observație, unde BTW cică chiar se fac observații astronomice, tot în sus, până la prima intersecție. De aici, stânga și apoi încă vreo 10 minute… nu mai mult, că riscul de înzăpezire crescuse exponențial și, zău, nu voiam să repet experiența de la Oslea. Lăsăm mașina, ne echipăm vreo 10 minute, că multe chestii avem, și dă-i la deal. Un marcaj destul de șters, triunghi albastru, ne călăuzește spre vârf, oricare ar fi acela, cǎ o fi Vârful Frumoasa ori Cindrel. Măcar unul să atingem azi, la câte lanțuri am pus și am luat jos. DUHHHH!

Aici vreau să fac o mențiune: pe hărți acest traseu nu apare marcat, nu știu de ce, însă în realitate el este cu triunghi albastru până sus pe vârf. Marcajul apare pe hartă doar pe aplicația Munții Noștri, pe celelalte aplicații nu am regăsit nici măcar o cărare, însă chiar și aici traseul marcat este cel din intersecția menționată mai sus spre dreapta, nu cel spre stânga, pe unde o luaserǎm noi. Am pus harta mai jos. Revenim.

Cărarea urcă dintr-o dată printre brazi și suflu ca o locomotivă, căci, deși pare ușor, beteșigul ăsta de zăpadă complică totul. O ducem așa pe un drum îngust vreo 30 de minute, după care intrăm pe cărare în pădure. Cu ochii pe urmele nenumăratelor ciute și căprioare și cu urechile pâlnie, nu cumva să trezim vreun ursuleț.

— Auzi, tu îți pui rachetele?
— Nu.
— Bine, nu mi le pun nici eu.

Încă 10 minute, alți brazi, alt marcaj, altă pauză.

— Nici acum?
— Nici.
— Bineeeeee.

Tot bombăn, că pe o parte mi le-aș pune că mǎ afund din ce în ce mai grav, dar mi-e și lene să le scot, că nu vreți să știți ce am în rucsac… mi se pare că am înghesuit tot raftul de hiking și că merg cel puțin pe Negoiu, nu pe amărâtul ăsta de vârf (aceastǎ insultǎ o voi plăti eu însutit cam într-o săptămâna de la ce povestim noi acum).

În curând ajungem la o altă intersecție unde o cărare lată o ia spre dreapta, însă marcajul nostru albastru ne trimite spre stânga, printre brazi. Soarele e sus și încep să dau texile jos. Desigur că, după ce am finalizat procesul, am intrat din nou în umbră, mi-a fost frig și a trebuit să reiau activitatea în sens invers. Dacă e să urăsc ceva la iarnă, e toată povestea asta cu îmbrăcat și dezbrăcat ce durează muuuuuult mai mult decât în alte anotimpuri.

În curând ieșim din pădure într-o pășune ce acum nu prea e pășune, dar probabil vara chiar o fi, pe numele ei Pășunea Frumoasă. În fața noastră se deschide toată panorama Munților Cindrel. Nu știu în alte anotimpuri cât de fain o fi muntele ăsta, că arată așa ca un deal, însă iarna vă spun eu că e absolut grozav. O punem de-o pauză de hidratare și de instalat rachete, că doar câțiva pași făcusem și eram până la genunchi afundată. Mă uit la ceas, hai că nu e deloc rău! Pe Vârful Frumoasa ajungem sigur, Cindrelul mai vedem.

Terminată echiparea, îi dăm la deal, peste jnepeni, ale căror vârfuri se ițesc timid de sub cei minim 100 de centimetri de zăpadă. Aici, cu orientarea e mai nasol, în sensul în care cumva direcția e în fața ta, însă marcajul e pe pietre probabil și ia ghici, că iarna nu se vede. Copaci nu mai sunt decât rar. Noi ne-am ghidat cu Munții Noștri, care din punctul meu de vedere, la nivel de România, are cele mai detaliate hărți, aplicație ce m-a condus pe traseu, pe care îl și vezi, că stă zăpada mai așezată. 😊 Acum, dacă mergeți săptămâna asta, va fi mai simplu, că am făcut noi cărare. Cu plăcere și să vă fie de bine!

Revenim la gâfâitul locomotivǎ style și la ciclul îmbrăcat-dezbrăcat, în funcție de cum bate vântul. Undeva între aceste activități, mă opresc să îl aștept pe Cristi.

— OMG, baby, uită-te în spate!
— Ce, vine ursul?
— Nuuuuuuu, uită-te ce fain se vede!

În spatele nostru, în toată splendoarea lor, Retezatul și Parângul se unesc pe cerul perfect albastru și, pentru câteva secunde, mi se taie aerul de atâta frumusețe. În continuarea Parângului, Munții Latoriței se întind și ei domol până hăt, departe. Well, ce să zic, au meritat toate turele ratate, montatul și demontatul de lanțuri, îmbrăcatul și dezbrăcatul. Ești minunat, mǎi Cindrelule! Cu tot cu beteșigul ăsta de zăpadă!

Continuăm pe o urcare avântată, ce scoate untul din noi, și în curând suntem sus. Un stâlp singuratic cu bandă albastră îmi semnalează că am dat în traseul de creastă al Munților Cindrel. Pfuuuuiiiii ce fain eeeee! Pfuuuuuiiii ce tare bate vântuuuuul! Pfuiiii și ce idee proastă am putut avea să îmi dau mănușile jos ca să pooooot filmaaaa! Încerc să readuc viața în degetele amorțite, compătimindu-i în gând pe cei din Everest. Mai mere hantǎtar pe acolo, dacă mie, doar la 2000 m în Cindrel, îmi îngheață dosul.

În curând ajunge și Cristi.

— Baby, ăla de acolo e urs, sau…?

Îmi îngheață din nou toate gândurile și mă concentrez spre forma întunecată ce pare că ne privește curioasă.

— Pare urs, dar e cam nemișcat… și la cât de frig e, nu știu, zău, de-o fi viu.

Hotărâm de comun acord că e o stâncă, dar cel mai prudent ar fi să o supraveghem totuși, nu cumva să se transforme.

Încă 10 minute și punctăm Vârful Frumoasa. Ne uităm la ceas. Deși părea Cindrelul aproape, ne dăm seama că e o iluzie optică. Placa din vârf ne dă 45 de minute, mai plusăm 15 având în vedere zăpada, mai punem 45 de întoarcere și încă vreo 2 ore până la mașină. Mai calculez o dată să fiu sigură că nu greșesc și îmi dau seama că suntem la limită cu timpul. Tu-ți sorele tău de vârf, că iar nu ajungem pe tine! Bine, fie! Data viitoare.

Cu o ușoară părere de rău, ne așezăm tabăra sub Vârful Frumoasa și facem o pauză de soare, hrană și ceai, că mă luase cu amețeală și vedeam deja stele verzi. Între două îmbucături, mai dăm un ochi la „urs” să vedem dacă n-a înviat.

— Mnioam, mniam, ce bun e! Are aceeași poziție, da?
— Îhîm.
— Bine, mniam, mniam, mniam. La cât mi-e de foame, de învie sunt în stare să mă bat cu el pentru sandvișul ăsta.

Acum fac eu pe grozava, că, de apare vreunul, cred că uit tot ce am citit în ăștia 14 ani de munte și o iau la sănătoasa de nu mǎ mai vedeți nici în pozǎ.