Mă uit cu coada ochiului la ceas și văd că nu a trecut nici măcar o oră de când am parcat. Nu e rău având în vedere cele 7 ore ce ni se vor înșira în față azi. Avem un plan ce cuprinde creasta Retezatului Mic – Piule – Pleșa, cu segmentele Scorota – Vârful Piule, traseu Vârful Pleșa și apoi coborârea pe la Schitul Pleșa. Îmi reprim un zâmbet de încântare și continui urcușul pe drumul îngust spre Stâna Scorota. Clopoțelul de urși agățat de rucsac zdrăngăne ca apucatul și singura mea teamă este să nu atragem urșii prin enervare, în loc de a-i alunga. Cărarea urcă în serpentine și pădurea e pur și simplu magică în dimineața asta. În ciuda prognozei, soarele strălucește și tot ce îmi pot dori acum este să continue să facă asta.
În curând ieșim din desiș. Crestele ascuțite ale Retezatului Mic înconjoară blând căldarea în mijlocul căreia destul de idilic e așezată Stâna Scorota. Dau o geană după cei min 10 căței din dotarea acesteia, însă sunt în concediu pare-se, așa că ne luăm o pauză de hidratare.
La stână lume multă, gălăgioasă și ocoșă. Mno great, mai vedem noi capre la Sfântul Așteaptă. Îmi scot binoclul și cercetez insistent pereții verticali. Nici o șansă la ce party e jos! S-or fi dus și ele să își cumpere dopuri de urechi, sărăcuțele. Colac peste pupăză, s-a enervat și soarele de la atâta zarvă și a decis să plece la o cafea. Nori negri și amenințători încep să coboare dinspre Dracșanu. Suuuuuper! Dooamne și ce bine începuse ziua asta…
Hotărâm să nu o mai lălăim și o luăm avântat pe hornul marcat cu cerc galben, ce ne călăuzește până sus în Șaua Scorota. Cărarea pleacă prin dreapta stânei, peste izvor și apoi fix în sus. Urcușul e susținut și scoate suflul din tine. Bine ar fi să ai bețe, că te ajută. Nu faceți și voi ca alții (că nu dăm numeeeeee) care le-au lăsat acasă, da? Pulsul îmi bubuie în urechi și deși mă mai opresc să verific partea din spate a grupului, ce se ține foarte bine, parcă tot nu e suficient ca să-mi iau tot oxigenul necesar. Până ajungeți în șa, pe partea dreapta veți vedea niște peșteri unde căprițele de obicei se adună, că sunt ferite și au adăpost. Acum, având în vedere circoteca de la stână, n-am văzut nici picior. Să nu mai pun la socoteală clopoțelul de urși care se tot debloca și făcea o zarvă grupa mare. Na, asta e, data viitoare. Pe la trei sferturi din pantă îmi simt telefonul vibrând și intru în panică: „opriți-vă roaming-ul!“. Da, ați auzit bine. Nu știu prin ce minune a tehnologiei, aici, în Retezatul Mic, în mijlocul țării are acoperire ceva rețea de telefonie din Serbia. Am descoperit chestia asta iarna trecută când era cât pe ce să scot din buzunar vreo 50 de euroi. Nu chiar v-ați dori să postați ceva pe Insta, credeți-mă…
Rezolvată problema roaming-ului continuăm urcarea care parcă e infinită. Sau poate își bate cineva joc de noi și tot adaugă metri la sfârșit. Aproape de final aud câinii lătrând. Super! Dăm nas în nas cu stâna. Îmi iau electroșocul la îndemână, strângem rândurile, zic îngerelul și hai la bal. Primul lățos apare dintre oi nervos tare, cu urechile fluturând și dinții la vedere. Încercăm vrăjeala cu “cine-i cel mai frumos cățel” ce se pare că ține de minune, că în prima fază a fost descumpănit și apoi a venit tot gudurându-se. Pfui, hai că asta a mers ușor! Rând pe rând ne petrecem cu oile ce se uitau ca toantele la noi din cărare, neștiind nici ce vrem nici cine suntem. Cățeii se prind repede că e rost de scărpinat și nu-și dau rând. Petrecem 5 minute și cu ciobanii de la care aflăm că sus bate vântul și că sunt urși, dar ”acum care-o fi baiul că mai vedem unul?” Hmm, ar fi un bai din punctul meu de vedere destul de mare, dar mă rog, hai să zicem că optica e diferită.
Lăsăm stâna să coboare și continuăm pe cărarea destul de noroioasă acu’. În maxim 10 minute atingem Șaua Scorota sau a Iepii unde o punem de o pauză, nu de alta dar urcasem vreo 200 de metri, să ne trăiască gambele. BTW, aici este semnal. Din ăla românesc, fără bani.
Din Șaua Scorota în stânga se vede tare frumos Retezatul Mare, iar în dreapta cel Mic. Norii păreau staționari, mari și negri și pe când mă bucuram că am scăpat de ploaie, o stropitură mică, rece și sâcâitoare îmi pune nervii la încercare. Vântul bătea suficient de serios încât să îmi iau mănușile și gluga și să nu îmi pot abține un comentariu de zână munțomană atotștiutoare, îndreptat spre o anumită treime a grupului (din nou nu dăm nume) “deci, e de pantaloni scurți, ha?”. Comentariu, desigur asezonat cu un zâmbet malițios și arogant. Na, ce vreți, a avut viața lui comentariul ăsta, nu a depins de mine. Odată stabilită ierarhia în experiențe montane am șezut o țâră să evaluăm dacă pe vremea asta mai facem traseul până la capăt au ba. Mai aveam cel puțin 4 ore bune și nu îmi dădeam seama cât de abrupt va fi și dacă are de gând să ne trăsnească. Nu de alta dar mă tem rău de treaba asta și mi se pare că sfaturile alea că să stai cu călcâiele lipite în poziții de yoga și scapi sunt o vrăjeală totală. Ne-am tot învârtit și sucit și apoi am hotărât să ne întoarcem la Scorota. Dar până ne întoarcem, hai, zic, până sus pe vârfulețul acela să vedeți ce fain se vede.
Luăm direcția bandei galbene, care e traseul de creastă din Retezatul Mic și începutul de traseu din șa spre Vârful Pleșa. Primii 20 de metri necesită atenție căci e pietros, ușor abrupt, nu tare și alunecos dacă plouă. Trecuți cu atenție de bucata asta, am dat din nou în cărare, continuând urcarea până aproape de Vârful Piule. Ajunși în creastă o luăm la dreapta ca să vedem priveliștea.
Între timp ploaia încetase și cerul părea să se desfacă. Mă uit atotștiutoare (de la comentariul de mai devreme mi se trăgea aura) și arăt grupului pe unde cred că va merge acest traseu spre Vârful Pleșa, deși nu vedeam nici urmă de cărare. Pe când mă dădeam mai rotundă, apar niște oameni. Na, super, zic, hai că-i așteptăm să îi întrebăm cât de abruptă e treaba de aici încolo.
“ Bună ziua, de la Schitul Pleșa veniți?”
“ Aaaaa, nu! de la Scorota”
Mi se scurtcircuitează puțin neuronii că nu era direcția bună, parcă.
“Dar unde vreți să mergeți?“ zic ei
„ Păi vrem să facem un traseu spre Vârful Pleșa și apoi coborârea spre schit”
“Da e fix în direcția cealaltă“ adaugă cu o uitătură pe care o recunosc dintr-o mie. E aia pe care o arunc și eu la cei care vin în adidași și mă întreabă în ce direcție e Retezatul. Iar apoi îi și judec.
Ahaaaaaaa! Și în umilința care mi-a cuprins aura se face lumină. Noi cum o bălăurisem ca să vedem priveliștea, nu ne-am mai uitat la marcaj, că oricum nu conta și o luasem spre dreapta în loc de stânga.
“Bineeeee, atunci hai să o luăm în stânga, să vedem de acolo cum se vedeeeee ?”
Identificăm banda galbenă și Vârful Piule pe care îl ratasem la mustață, tragem două poze cu placa și evaluăm situația. Cărarea se vedea de data asta clar în zare, până departe, șerpuită pe creastă și curbă de nivel, dispărând în jneapăn. Și pentru că soarele se hotărâse să reapară am reconfigurat decizia și am hotărât să facem traseul până la capăt.
Entuziaști de la soare și hăhăind cât de tolomaci suntem (adică eu, că nu bag și pe alții la apă), am luat la bobinat banda galbenă. Priveliștile sunt absolut fenomenale spre Retezat și Oslea. Poteca era înflorită, deja ne era cald și bine, vântul se oprise. Și în toată veselia asta, cu coada ochiului văd semnul de marcaj la vreo 10 metri mai jos. Oh, shit, hai că iar am luat-o hoha. Ne umflă râsul și o tăiem nirvana prin jnepeniș. Mă întorc și văd grupul cu care ne intersectasem privindu-ne temător de pe Vârful Piule, cum rătăcim prin tufișuri. „Auzi, hai să ne concentrăm, că ăștia imediat sună la Salvamont, așa rookie părem”.
Bucata de traseu între Vârful Piule și Vârful Pleșa e absolut magică. Are câteva mici porțiuni mai abrupte, care nu depășesc 5 metri în lungime, numai bune pentru un pic de adrenalină, unde trebuie doar atenție. În rest, ierbuță verde tare, mărginită de atât de multe flori, cum nu credeam că voi vedea vreodată și un cer nici înnorat și nici senin. Suficient de dramatic încât să ne lase cu gura căscată, dar nu chiar încât să ne plouă. Am presărat traseul cu pauze multe de poze și de glume. Unii de alții, că deh, la ce sunt buni prietenii. Și cu trei căprițe sprintene, ce au apărut fix când terminam propoziția “eu nu înțeleg de ce nu vedem capre negre, că e habitatul perfect“. Și zbam! Ia cadou de aici Mihaelo!
Energizați de la cele trei capre, am continuat pentru încă vreo oră traseul, când pe curbă de nivel, când prin jneapăn. Traseul coboară ușor, continuu, fără pericole sau abrupturi, prin pajiști alpine. Eram deja în buza etajului de conifere, brazii începeau să apară, norii se dădeau în stambă și noi eram cu gura până la urechi. Pornisem din nou clopoțelul de urși, căci eram numa’ noi de vreo 2 ceasuri. Și pe când ne minunam de cât de extraordinară e ziua asta, îl aud pe Kini icnind, “uite, uite!”. Îmi ridic privirea din cărare, la fix pentru a admira un țap la vreo 10 m de noi, traversând pajiștea în niște salturi cum nu am mai văzut în veci. Toată treaba a durat maxim o secundă, suficient încât să rămânem încremeniți . OMG, OMG, OMG! Nu știu ce făcusem încât să merităm acest cadou, dar sigur fusese ceva de bine.
Ne-am mai dat o doză de adrenalină, suficientă încât să o luăm avântați pe poteca ce continua acum prin pădure, pe o coborâre destul de abruptă și istovitoare. Să fiți atenți că traseul se oprește înainte de intrarea în pădure la o masă de lemn, pe care este marcată banda galbenă, iar cărarea e fix în dreapta ei. Din pădure nu am highlighturi cu care să vă țin în priză, așa că vă spun doar că vă trebuie ligamente bune sau orteze ajutătoare. Bucata de pădure până la Schitul Pleșa durează vreo oră, timp în care cobori continuu. La schit ne-a întâmpinat un cățel tare ciufut, nervos și lătrăcios, la care nu a mai funcționat vrăjeala cu cel mai frumos cățel (oricum mințeam rău că era urât cu spume) așa că am fost nevoită să trec la electroșoc. Deși nici de asta nu a fost tare impresionat și îmi tot arăta colții. Dude, lasă-ne în pace că știi tu ce minunată zi am avut, ha?!
Am finalizat glorios acest traseu spre Vârful Pleșa după încă o oră, pe un drum tare mocirlos și urât, vorbind de unt de arahide pe felii de mere și visând la mâncare, masaj, capre negre și nori fotogenici.
Retezatul Mic – Rezumat traseu Cheile Scorotei – Vârful Piule – Vârful Pleșa
- Tură de o zi
- Data parcurgere – iulie 2022
- Dificultate – mediu spre greu
- Timp parcurgere – 8, 15 h (se poate face lejer în 7 ore însă noi am lungit-o mult cu pauze)
- Are porțiuni periculoase sau abrupte – porțiuni mici expuse, între Șaua Scorota -Vârful Piule, apoi între Vârful Piule – Vârful Pleșa
- View – 3/4 din traseu exclusiv în gol alpin cu view spre Retezatul Mare și cel Mic
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili
- Sursă de apă – da, la Stâna Scorota, ulterior după vreo 4 ore la intrarea în pădure
- Diferență pozitivă de nivel 1361 m
- Distanță 17 km (nu știu de ce Mapy mi-a calculat la configurare 14 km, însă e greșită estimarea)
- Tip traseu – Cheile Scorotei – Șaua Scorota cerc galben + Șaua Scorota – Schitul Pleșa banda galbenă
- Cum ajungi – din Alba Iulia – Câmpul lui Neag. Drumul este asfaltat.
- Aplicații utilizate – Munții Noștri, Mapy, Windy Map.
- Semnal telefon – nu de după Uricani până în Șaua Scorota. Ulterior este semnal până la intrarea în pădure.
- Vă rog să studiați condițiile meteo și recomandările Salvamont, înainte de a purcede la drum
- Harta o puteți importa de AICI
Acest articol face parte din seria Munții Retezat. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.