Traseu în Triglav – Zadnjica – Cez Dol

Zadnjica – Cez Dol – din ciclul “cine-a pus bariera’n drum? “

Trec bosumflată de bariera roșie, calculând în minte cam câți metri în altitudine mi se adaugă peste cei 600 știuți deja la ce calculasem eu pe traseu dinspre Zadnjica la Cez Dol (Triglav). Fix 389! Mama naibii de treabă! Să vezi că nu mai am timp să urc și până la Prehodavci!

„Good morning!” îmi zâmbește un hiker trecând pe lângă mine în pas alert.

“O fi good la tine, prietene, că la mine nu e prea good. Apropo, nu-i știi pe ăștia de mi-au pus bariera-n drum? Să le urez una, alta.” Cine a mai auzit să închizi, frate, drumul ca să nu deranjăm rezidenții? Păi eu sunt așa cumințică, de nu deranjez pe nimeni niciodată. Decât dacă se amestecă în planurile mele de munte.

Mă rog, mai bombăn eu ce mai bombăn, că oricum n-am ce face și îi dau la deal. În față, drumul parcă, în ciudă, mi se întinde ca-n palmă. De o parte și alta, o iarbă verde-verde, munți înalți, ițiți pe după brazi, și flori colorate cum numai iunie știe să aducă la munte. Și case răsfirate ici și colo, într-un peisaj absolut idilic. Bine că sunteți voi șmecheri, cu casele voastre idilice și barierele mai puțin idilice cu care stricați ziua oamenilor cumsecade! Până mai mormăi eu, se gată și casele și intru în pădure. Zmulțam Doamne că mă luase o căldurăăăă, ce n-ai văzut!

Din pădure nu prea am multe de povestit, că eram concentrată să termin repede cu drumul ăsta și să intru în traseu. A, stați așa, că am uitat să vă spun ce traseu aveam în plan. Da, aveam, până am dat de barieră! Din Trenta aveam de gând să ajung în șa la Prehodavci și apoi retur tot în Trenta. Era un înconjur al muntelui Zadnjski Ozebnik. Marea problemă era că tura programată de mine începea de la capătul drumului și chiar și așa aveam 1000 de metri diferență de nivel. N-am anticipat că fix cu 3,2 km mai jos, avea să existe o barieră – închisă, desigur – de care nu am putut trece cu mașina. Ceea ce mi-a lungit traseul cu o oră și a adăugat cei 389 de metri pe verticală. Înțelegeți acum frustrarea mea?

Revenim… frustrată, nefrustrată, n-am avut de ales decât să urc bombănind ce era de urcat. În sfârșit văd semnul de traseu. Mă uit la ceas: o oră, 10 min și 389 de metri. Mna, dacă nici după ziua de azi nu dau jos napolitanele alea cu lămâie, îmi merit soarta!

O iau avântată pe cărarea îngustă ce traversează apa și apoi începe să urce domol printre munți. Creste înalte pe dreapta și pe stânga. Alocuri, petice de zăpadă. Departe, un vârf impunător se ițește pe după cele două din apropiere. Îmi stă inima… oare o fi Triglavul? Scot harta să mă orientez când prind cu coada ochiului o mișcare mare, blănoasă și maro. Simt cum îmi crește pulsul și mai să leșin… până să mă dezmeticesc, un brac german mă ia la verificat.

„Vai, câine, fi-ți-ar rasa să-ți fie! Păi treabă e asta? Păi știi tu că eu sunt singură în traseul ăsta și numai urși visez de două zile? Ce-ți veni să bagi spaima în mine?”

Total nepăsător la spaimele mele, cum a apărut, așa a dispărut, după ce am trecut de CTC. Cu pulsul restabilit și o ușoară senzație de amețeală, continui traseul, din ce în ce mai bolovănos, ce șerpuia printre jnepeni, intrând și ieșind din pădure. De jumătate de oră îmi intrasem în ritm și mă mai opream doar la câte o poză. Semnul roșu de marcaj mă însoțea la fiecare 10–20 de metri și totul mergea strună. Undeva la vreo 10 minute după momentul de care ce vă povestesc, mă depășește cățelul cel tembel și două cupluri. Ne salutăm, că așa e politicos, îi las să treacă, că par mai tineri și avântați, și continui în ritmul deja stabilit.

Nu trec 5 minute că o altă mișcare îmi atrage atenția pe stânga, undeva la baza muntelui. Înalț capul: vreo 4 capre negre goneau sus spre stânci cu câinele în coada lor. A, ce tareeee! Dar ce coarne mari au caprele asteaaa! Până mă mai mir eu de două ori, îmi dau seama că numai capre negre nu sunt. Probabil mufloni (și mufloni le-au rămas numele până am ajuns acasă și am realizat că erau ibexi).

Nu vreau să vă spun ce circ a urmat. Muflonii (aka ibexii) se refugiaseră pe o stâncă și râdeau în barbă de cățel, care nu ajungea la ei și lătra cu ciudă, pe niște note tare înalte. Stăpânii cățelului urlau către acesta, fără vreun folos, să vină înapoi, pe aceeleași note. Mna, și toată zarva a durat vreo 5 minute bune, până s-a calmat animalul și a revenit la familia lui. Muflonii au rămas împietriți pe stânci, știind că n-are ce să li se întâmple acolo, grupul a continuat traseul, iar eu m-am așezat confortabil cu aparatul pe o piatră, că simțeam eu că e rost de poze.

Și fix aia am făcut în următoarele 10 minute: poze cu muflonii din stânga, din dreapta, până era cât pe ce să termin bateria la aparat, că fusesem atât de toantă încât să nu mi-l pun la încărcat. Și să calc pe o viperă pe care nu o văzusem, desigur, că eram cu ochii după altele. Trași în chip muflonii, evitat șarpele, am strâns șatra și am continuat urcarea.

De aici, grohotișul s-a transformat în ceva pietriș alunecos ca zmeul, chitit parcă să mă doboare, iar soarele ce ieșise mândru de după nori mă bătea fix în mijlocul creștetului. Nu știu dacă de la emoția vederii muflonilor, spaima cu șarpele și cu cățelul ce-l crezusem urs, sau pur și simplu de la soarele dogoritor, m-a pălit dintr-o dată o durere de cap fix în ceafă, de m-a luat cu amețeală. “Aoleo, Mihaelo, pune-ți ceva pe căpuț, că îți fierb neuronii și mai ai nevoie de ei în viața asta.”

Mă opresc, să rezolv problema, ocazie cu care realizez cât de frumos se vedea acum creasta din spate. Părea un tablou în straturi, ce începea de jos cu grohotișul alb și strălucitor, muntele gri, jneapănul verde și cerul albastru absolut. Cele două vârfuri ce desenau în V orizontul, Pihavec și Sfinga, se înălțau semețe la peste 2300m, și după ele abia ițit Triglavul. Doamne, grozavă zi! Dacă îmi reușește să nu mă muște vreun șarpe, să nu pic pe bolovani și să nu mi se facă rău, cred că o să fie și mai grozavă.

Beau aproape toată apa și îi dau la deal din nou. Ai, frate, da’ greu merge pe pietrișul ăsta… îmi blestem memoria, care mă făcuse să îmi uit bețele acasă. Așa e de la o vârstă, ce să și faci…Cărarea șerpuia, tăind curba de nivel, și o lua cotit spre dreapta în munte, unde bănuiam eu că se oprește urcarea. Însă tot pietrișul ăsta păcătos mă făcea, la fiecare pas, să alunec înapoi vreo jumate. Mă opresc din nou, că dau de izvor. Îmi umplu sticla de apă, îmi torn și în cap, poate se opresc stelele verzi din rotit, și mănânc rapid și o ciocolată, poate mă mai energizează.

Nu vă mint că toată bucata asta de grohotiș tare greu am dobândit-o. Vreo oră a durat toată chinuiala, ce m-a stors efectiv de puteri. Atât de tare, încât după 3 ore și 47 de minute, când am dat de intersecția de traseu spre Prehodavci, nu mai aveam strop de energie să mai urc vreun metru. Ce vorbești de încă 300! Așa că, cu creierii fierbând, tricoul asudat și atenția la maxim, să nu mai ratez vreo viperă, m-am așezat în șa, contemplând muntele. Se ridicau semeț în fața mea Malo Špičje cu ai lui 2312m, Goriški cu 2320m, Veliko cu 2398m… mă simțeam atât de mică și totuși în siguranță.

Cu greu m-am ridicat de acolo și am luat-o încetuț la vale. Coborârea te poartă pe o cărare înierbată de acum, pe lângă pășuni verzi, refugii cochete. În stânga te vor străjui munți mari, iar în dreapta munți mai mici.

Sună idilic, nu? Păi chiar a fost, mai ales că nu-mi mai era așa cald, începuse să adie un vânticel, în plus nu mai depuneam cine știe ce efort. La vreo oră de la punctul unde terminasem urcarea, am intrat în pădure. O pădure cu copaci mari, mușchi ce îmbrăcau copacii, pietre albe și frunze alunecoase, ce altă treabă în viața asta n-au decât să mă dea pe mine cu dosul de pietrele albe și frumoase. Nu vă mint, dovadă îmi stă frumusețea de vânătaie de pe mâna dreaptă ce acum a început să dea în violet.

Prin pădure nu am prea multe de povestit, că deja reveniseră steluțele verzi, de foame, cred, de data asta și tot ce îmi doream era să ajung la o pizza. Cărarea coboară în serpentine, preț de două ore. Hai, poate o oră și 45, dacă nu te oprești să faci poze la toți copacii.

După fix 6 ore și 52 de minute, 14,79 km pe orizontală, 985m pe verticală, 4 ibexi, un cățel și o viperă, am ajuns la șosea. Și, deși eram transpirată, flămândă, cam flocăită și cu un început de vânătaie la încheietura mâinii drepte, singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: ce bine că m-au „protejat” ăștia cu bariera. Altfel, cine știe, poate era prea ușor!