Umpa, lupa cu șalupa
Plouă atât de tare încât nu văd nimic prin parbriz. Parcă s-a prăbușit cerul pe noi și ne-a înghițit cu totul…Mă uit cu coada ochiului la Cristi, întrebându-mă cum fras vede el ceva, că sigur nu are niscai super powers și ultima dată când l-am verificat la dioptrii stătea mai rău ca mine…Cu siguranță tirurile care ne depășesc nu ajută cu nimic la vizibilitate, iar autostrada pare Oceanul Atlantic. Așa frică nu mi-a mai fost de când era să mor pe mare în Cambogia…Și acolo era tot cu apă…Hmm, o fi vreun semn? Mai merge dracul la plajă. De acum înainte doar la munte. Potopul are două intensități: mare și foarte mare. Nici un semn că s-ar mai domoli…Înaintăm încet și pe orbecăite. Noroc cu austriecii ăștia că sunt oameni cu cap și au pus semnalizări mai de Doamne’ajută, în direcția Kaprun. Că de ne prindea nasoleala asta prin România era wild, wild, west.
Cam așa a debutat vacanța noastră de hiking spre vârfurile ascuțite ale Alpilor austrieci. Noroc că fusesem smart și, dotată cu toate aplicațiile meteo de când cu pățania din Slovacia, anticipasem că vine potopul, așa că am amânat excursia cu vreo 3 zile în speranță de soare și un cer mai îngăduitor. Cele trei zile le-am petrecut în Viena, parte a vacanței care era destinată pentru sfârșit.
Deși ar fi trebuit, pe măsură ce înaintam, să ni se deschidă măreția Alpilor și să fim fermecați de vârfurile pudrate, am fost de-a dreptul amețiți de măreția urgiei ce cădea din cer și de magia cascadelor cu care ne gratulau tirurile din depășire. În aceeași măsură am fost impresionați de cantitatea de apă pe metru pătrat sau cub sau con, ce se prăbușea peste noi. Pe alocuri când stropii ne permiteau să vedem și noi ceva, admiram cu ciudă iarba enervant de verde și ireal de bine aranjată, ce înconjura casele albe. N-aveam cum să nu mă gândesc la toate buruienile care împodobesc cu mândrie străzile noastre. Cred că pipirig le spune. Și uneori chiar unele curți. N-ai cum domle, n-ai cum…Long story, short, în loc de 4 ore am făcut vreo 6 din Viena până în Hinterglemm. Cu greu am reușit să ieșim din mașină fără să ajungem leoarcă parcurgând cei 3 metri până la intrarea în hotel. Cazarea brici, chalet style, proprietarul cam scorțos, nevasta, pita lui Dumnezeu. Ce să faci, trebuie să existe echilibru în fiecare familie, nu? Bașca ne-a cadorisit și cu un Joker card, care vă spun eu că is the shit. Ai acces gratuit cu el la tot ce înseamnă telescaun, telecabină, telegondolă sau autobuz în zona Saalbach – Hinterglemm. Acum, având în vedere că o urcare cu telecabina poate costa 15 eur de persoană, economisești de două beri scumpe și o pizza într-un sejur. Mă rog, mai ai acces la ceva Aqua park, însă eu sunt că mâța la chestii care presupun apă și udare, așa că partea asta nu m-a impresionat prea mult.
Am continuat și a doua parte a zilei cu torențiala pusă pe viteza a 5-a. Noroc că îmi luasem geacă de ploaie la mine, că de nu, ciuciulete mă făcea. Am reușit să găsim și un restaurant care să nu ceară rezervare, unde m-am gratulat cu o supă fix în ton cu vremea de afară. Tot la juma de oră eram cu ochii la MeteoBlue, da, de, da de, vine ceva soare. După vreo 2 pahare de vin, începusem să văd stele verzi și făceam planuri de hiking pe a doua zi, chiar dacă stropii de ploaie din telefon păreau destul de amenințători.
Acest articol face parte din seria Austria. Dacă vrei să citești toate capitolele, le poți găsi AICI.