Huța, huța cu bărcuța

Barca rulează încet pe unul din brațele Mekongului. În urma ei valuri micuțe, maronii, se sparg în malurile nămoloase, străpunse de rădăcini groase de bambus. Suntem 5 indivizi, de greutăți diferite într-un tur în Delta Mekong-ului, așezați într-o chestie ce îmi pare destul de fragilă. Un englez, o elvețiancă, ghida și noi. Mai adaug doi cârmași pe capete, a căror greutate e neglijabilă la cât sunt de mici și sfrijiți. Spre norocul celorlalți, de două zile am reușit să dau jos ultimele sarmale savurate acasă. Însă atât englezul cât și elvețianca se pare că au înțeles pe deplin că mic dejunul a cea mai importantă masă a zilei. Și cina. Și gustările. Nu de alta, dar de fiecare dată când se mișcă, ambarcațiunea noastră se mai afundă încă 5 cm. Îmi ridic picioarele de pe fund, să nu îmi ud tenișii. De fapt nu de udat mă tem cât de o eventuală scufundare. Că la ce maro e apa te miri ce pești cu dinți și anaconde de 2 kilometri trăiesc pe acolo.

„Are there any crocodiles here?“ aud din partea englezului. Well, buddy, sigur delfini nu vedem, așa că șansele sunt destul de mari.

Canalul e tare îngust și devine o problemă de trafic când se întâlnesc două bărci. Admir în tăcere abilitatea cârmacilor de a conduce coaja asta plutitoare prin meandrele râului. După întrebarea cu crocodilii, la care ghida a răspuns total afirmativ, parcă suntem mai tăcuți și mai atenți să nu ne lăsăm vreo mânuța în afara bărcii. Nu că dacă ar fi vreunul foarte flămând nu ar putea face două flic flacuri și să dispară cu noi cu tot. Cârmașul din spate mă atenționează când trecem pe sub un copac plin de nuci de cocos. Îmi amintesc ce citise Cristi, că anual în lume mor câteva sute de oameni de la contuziile provocate de căderea nucilor de cocos. În capul oamenilor, desigur. După maxim jumătate de oră brațul deltei se varsă în râu și noi, scăpați de amenințarea crocodililor și a nucilor, o luăm la papuc să vedem o fermă de albine. Nu neapărat activitatea la care m-aș fi așteptat într-un tur în delta Mekong-ului…

Mna la fermă, în afară de faptul că toată lumea își făcea poze cu fagurele scos și doamnele de acolo încercau să îți vândă orice chestie care după spusele lor te scăpau de toate belelele din lumea asta, nu a fost nimic interesant. Săracele albine, cred că nu înțepau și erau așa cuminți de la cât de amețite erau de atâta zgâlțâială….

Văzut, semi plăcut. Iar în barcă, de data asta în cea mare cu care traversasem Mekongul. Măcar asta e mai înaltă și mai mare, așa că mă simt un pic mai în siguranță. Nu de alta dar ar trebui să fie un crocodil înscris la olimpiada de sărituri să ajungă pe ea.

Ajungem la altă fermă, de nuci de cocos. Mna aici pe scurt am aflat că prima dată ai grijă să nu îți cadă nuca în cap și să mori. Apoi se decojește. Apoi se sparge cu o bardă făcută din oțel valyrian cred, că tare ușor a mers. Sau poate era nuca slăbită dinainte pentru demonstrație. Apa cică nu se bea, că o folosesc la gătit. Cum nu se bea bro’, că eu din magazin o cumpăr cu tare mulți bani…Următorul pas, se pune nuca pe ceva aparat care o mărunțește, iar apoi pe alt aparat ce stoarce mărunțelile până se separă laptele de cocos. Mărunțelile uscate se dau la găini iar din lapte se produc o grămadă de chestii. Care, la fel ca mierea, te scapă de toate belele din lumea asta. Bun, deci carevasăzică, noi europenii suntem niște fraieri că bem apă din nucă și facem prăjitură cu mărunțelile pentru pui. Good to know. Tot aici te servea dacă voiai cu ceva țuică dintr-o damigeană maaaare, unde păreau a dormi niscaiva șerpi. N-aș ști să vă luminez dacă erau adormiți de tot, doar beți de la alcool sau erau din plastic. Dar cu siguranță am pus-o pe lista chestiilor pe care nu am de gând să le încerc veci.

De la nucile de cocos, înapoi la barca aia mare și sigură, apoi încă vreo oră cu mașina și atingem o fermă de legume și fructe. Aici ne-au ospătat oamenii ăștia cu o masă grozavă, pe care am meritat-o că ne-au pus să ne-o și gătim 😊 pot să mă laud că am ceva abilități, așa că dacă rămân șomeră, eu zic că mă descurc. Îmi iau o tonetă, o scot în fața Sălii Unirii din Alba și să vedeți ce dejun bun vă fac de 1 Decembrie 😊

După masă, că să nu ne îngrășăm, ne-au echipat pe fiecare cu câte o bicicletă și am plecat să vizităm zona rurală din jurul Saigon-ului.

Drumul e asfaltat și îngust, mărginit de lanuri de orez și stâlpi de electricitate. Bicicletei mele îi cam lipsește direcția. Și frâna pe față. Și cea pe spate. Și vitezele. Dar în rest e ce trebuie. Bine măcar că am coș. Îmi pun rucsacul în el, să fiu și eu ca franțuzoaicele. Singura diferență a fost că nu eram în Franța. Și că în coș se pun flori și legume, nu un rucsac ce cântarea cel puțin 8 kile, lucru ce a deviat mai tare direcția și era să mă țâp în lanul de orez. Și că nu aveam rochie. În rest, fix la fel ca în Franța…

Vizităm o plantație de guava. Toate fructele sunt prinse în pungi, ca să le protejeze de insecte. Fir-ar să fie, cât plastic bombăn în capul meu. Elvețianca nu se poate abține: “ maybe there is another solution for that?” mă umflă râsul…yep, right blodie. O fi! în Elveția. Unde le împachetezi în hârtie reciclată a patra oară, cerată cu ceară bio de la albinele de la mănăstirea din Lucerne. Da aici crezi că o mai fi cineva preocupat  de cât plastic consumă? Întrebarea rămâne în aer, fără răspuns.

De la plantația de guava, drumul ne poartă înapoi spre fermă, însoțiți de căței plictisiți ce se uită curioși, nehotărâți dacă merităm o lătrătura sau nu. Copii cu ochii ca cenușa fug chicotind din fața bicicletelor noastre fără frâne, mai în vârstă decât părinții lor. Soarele e la apus și aurește lanurile de orez. Femei cu pălării conice ne zâmbesc de pe scuterele gălăgioase. Da, cred că a fost o zi bună azi 😊

Dacă ți-a plăcut aventura din acest tur în delta Mekong-ului și vrei sa citești toate capitolele din vacanța din Vietnam, le poți găsi AICI.