N-am murit și mi-a plăcut
Deși maratonul de la Groapa Seacă spre Parângul Mare de cu o săptămâna în urmă îmi țintuise mușchii în poziții tare dubioase și vreo două zile m-am simțit ca lovită de tren, pe principiul al dracului fuse de greu dar mai vreau, ce să vezi că așa pe joi programam deja o altă ieșire în Parâng, de data asta pe creastă, din stațiune. În timp ce scriu toate chestiile astea, tot stau și mă gândesc ce diavol mă împinge în fiece sfârșit de săptămâna să îmi dau plămânii afară și să îmi muncesc corpul la tot felul de urcări și coborâri…vorba unei prietene „dar eu nu înțeleg care e scopul”…well, câteodată nici eu. Mai ales așa, pe la început, prin pădure, când mă ia cu fiori la fiece boare de vânt ce mișcă tufele, sau când mă uit pe hartă și văd că mai am de urcat vreo 900 de metri, sau când văd stele verzi de la epuizare…oi fi masochistă, bănuiesc. Ciudat este că după ce depășesc partea asta și mă ambientez cu sindicatul din mine ce îmi pune piedică la fiecare pas, încep să înțeleg…și verdele copacilor anulează orice durere și albastrul cerului, face stelele verzi mai luminoase, iar vârfurile zimțate te fac să uiți cât de greu răsuflai acu vreo 2 ore. Și undeva spre capăt, deși picioarele ți se mișcă din instinct, ai o stare de euforie, ce nu o pot asemui cu nimic altceva. Și abia aștept să vină următorul weekend, ca să trec fix prin aceleași chinuri…
Mna după introducerea asta extrem de siropoasă, hai să trecem la treburi mai serioase. Îmi plăcuse atât de mult Parângul Mare încât în lipsă de inspirație, zic, ia hai să îl facem și din stațiune, că e traseu de creastă și urât n-aaaaare cum să fie. Zis și făcut. Echipați cu Jimny, vă spun eu imediat de ce, și cântând la greu Dan Spătaru, că-l auzisem dimineață la radio și știți cum e cu câte o melodie, că o auzi într-o doară și apoi refuză total să plece, am ajuns în stațiune undeva în jur de 9.
Atât de adânc mi-a intrat la cerebel melodia încât i-am molipsit pe toți din jurul meu. Ne așteptau vreo 19 km cu o diferență de 1600 de m, însă eram deciși să trișăm total scurtând vreo 300 de m altitudine și 2 km lungime. Cum? Păi fiți atenți…În stațiunea Parâng, de unde se termină asfaltul ar trebui să înceapă traseul. Însă pățiți fiind de când cu traseul spre lacul Mija, știam că de venim cu jeep-ul, partea de pârtie plus drumul bolovănos până la băncuțe îl putem salva. Că oricum e urât și îți dai suflul pe degeaba. Așa că fix asta am făcut. Pe acordurile menționate am luat-o spre dreapta pe drumul plin de ogașe și am chinuit mașinuța până sus, dar draga de ea și-a făcut treaba admirabil. Într-un sfert de oră eram sus.
Păi așa mai viiiiiiiii de-acasă…cerul e senin, decorat doar de câțiva norișori pufoși, iar cărarea e la fel de verde ca anul trecut spre Lacul Mija. Având în vedere că am multe cuvinte în mine și de o să le dau drumul grămadă, vă apucă Crăciunul citind postul ăsta, o să o scurtez și vă spun că până în Șaua Scurtu traseul e cel de la Lacul Mija pe care îl regăsiți de veți da click pe ce e bolduit cu vișiniu.
În miresme de cimbrișor sălbatic și cu Dan Spătaru în urechi atingem Șaua Scurtu. Aici la intersecție de trasee, cel de creastă spre Parângul Mare o ia dreapta, pe bandă roșie, iar cel spre Lacul Mija o ia stânga, pe punct galben. De data asta noi o luăm cu banda roșie.
Ajungem rapid pe un plai înierbat unde nu ați ghici în veci că e și Vârful Scurtu, unde am decis să o punem de-o pauză, că prea frumos se aliniaseră norii ca să nu profităm.
După pauză, ne-am luat inima-n dinți și i-am dat viteză, că vedeam ce urcare ne așteaptă spre Vârful Cârja. La antreu am servit o urcare bolovănoasă, ce s-a întețit. Bolovanii au dispărut, la un moment dat, înlocuiți fiind de niște pietre mici, mici și afurisite ce alunecau, tare, tare. Toată treaba a început să se complice rău când cărarea a dispărut, locul fiindu-i luat de niște șanțuri formate de ultimele ploi, demne de medalia de aur la categoria prăpăstii.
Aloooooo, bre! Și noi? O luăm așa nirvana în sus? Dan Spătaru amuțise și el, acum când aveam mai mare nevoie. Ce ți-e și cu bărbații ăștia…o iau avântat pe unde pot, că oricum sus trebuie să ajungem. Mă mai opresc uneori să dau afară aer, de care am prea mult în mine, la fel ca și cuvintele.
Tot chinul durează vreo 30 de minute și hopa ajungem în alt plai. Aici o stână, doi ciobani, doi măgăruși și drăguți și curioși, cincisutedoăuezecișiuna oi toante și doi căței torpilă.
„Sănătate, bade!”
„Să trăiți”
„Mai e mult până pe Parângul Mare?”
„Mai e vreo oră și jumate bună” Măcar ăștia nu ne mint ca cei de data trecută.
„Fac treabă cățeii ăștia așa mici la atât de multe oi?”
„Ăștiaaaa? Fiți atenți. Gioniiiiiiiii…la urmă, bă la urmăăăăăăăăăă, tu-le sorele lor de oi! Dă-i la urmăăăăăăăăăăăă! Gioniiiiiiii…roată, tată, roatăăăăăăăăăăă!”
Aproape asurzesc de la decibelii eliberați și înjurăturile la adresa oilor dar nici că mai contează, că Gioni cel mai mic și mai prăpădit dintre cei doi căței făcea un spectacol teribil. Păi dacă n-a tăiat-o rachetă spre ultimele oi, păi dacă nu le-a împachetat și le-a zăpăcit, că într-un minut dintr-o turmă împrăștiată erau adunate ca sardelele într-o grămadă flocoasă și albă, mânată din spate de un drac mic și negru. Băi Gioni, băi, păi tu ești grozav!
„Bun câine, bade, să-ți trăiască!”
„Îi aur Gioni, aur, ascultați la mine!”
Ne despărțim de Gioni și turma lui cea albă, ca să mai urcăm un pic, mai domol, sus pe Vârful Cârja, unde am mai pus de-o pauză și de hidratare și de poze. Aici ne-am împrietenit cu doi craioveni tare simpatici ce împărțeau aceeași soacră, drept urmare au reușit să ne ofere niște glume savuroase pe restul traseului. Eu am reușit să le inoculez Dan Spătaru atât de bine, încât până pe Parângul Mare toți cântam aceeași melodie. Deja mă întreba lumea dacă nu sunt impresar.
De pe Vârful Cârja urmează o coborâre, ca să nu ne plictisim, însă priveliștea e demențială. Creasta se vede până departe, spre Transalpina. În stânga noastră căldarea cu lacurile Verde, Tăul înghețat și Lacul Cârja. În dreapta creasta spre Parângul Mic. O minune, ce mai. Rododendronul era în floare, colorând muntele roz. Păi dragii mei, am uitat de tot hornul și urcarea și cele nșpe sute de metri pe care le mai am și zburdam capră style. Curând am trecut de Vârful Stoienița și Gemănarea, ce nu sunt în vreun fel marcate, așa că dacă nu sunteți cu harta în față nu prea vă prindeți că sunteți pe ele. Cărarea urcă constant, fără să fie abruptă mai traversați câte o porțiune de zăpadă pe care unii și-au dat drumul sanie, dar nu dăm numeeeeeee, mai urcați două lespezi, pentru diversiune. Nefiind chiar de murit, am avut timp și suflu să povestim de soacra unora, de cățelul altora și de echipamente de munte, de care și din astea am mult prea multe, la fel ca aerul și cuvintele.
Fix la 4 ceasuri de la plecare mă prăbușeam lângă placa cu vârful Parângul Mare, pentru a doua oară în șapte zile. Ușor nu fuse nici acum, dar cu siguranță de data asta nu mutase nimeni vârful și nici stele verzi nu vedeam. Pe vârf ne-am ospătat pe cinste și ne-am permis încă o pauză destul de lungă. Că eram în formă iar cu timpul stăteam beton. Pe lângă cei doi craioveni, am mai corupt la Dan Spătaru un cuplu tare simpatic din Cluj, de la care am aflat că bocancii Scarpa la bărbați rocks, iar la femei sucks. Mno, life…
De sus de pe Parângul Mare vedeam acum clar traseul de la Groapa Seacă ce îl făcusem cu o săptămână înainte și mă tot gândeam ce-o fi fost în capul meu…acuma zic și eu, că sunt pe canapea cu paharul de proseco desfăcut, că de ar fi să dau timpul înapoi, fix la fel aș face.
Când norii au hotărât că am stat suficient și ne-au tăiat priveliștea, i-am dat bocanc la coborâre, fără să o mai lălăim cu pauze, că drumul îl știam și era lung. Ca o zi de post negru, din aia adevărată, nu vrăjeala din asta de intermitent fasting, ce se poartă acum. Mă uit la ceas:
Eu cu superioritate „băieți, două ore facem până jos”
Parângul ”bitch, you dumb?” – ca să anticipez întrebarea voastră fix 3 ore jumate am făcut.
Am trecut în viteză peste Gemănarea, Stoienița, am admirat din nou căldarea lacurilor, am alunecat pe zăpada ce nu cred că s-o topi de tot în acest an. Înainte de Cârja am urcat fix ce coborâsem, apoi la stâna lui Gioni ne-am oprit preț de 10 minute. A urmat hornul cu cărarea cea bolovănoasă, creasta, Șaua Scurtu și la 8 ore și 17 minute, după 17 km, 1390 m diferență de nivel și nenumărate interpretări ale lui Dan Spătaru, ne-am prăbușit lângă Jimny. Ce faci tu iubirică, ne duci și jos? Că suntem mai puțin rupți ca tura trecută, dar suficient încât să ne lase genunchii…
The end.
PS – Cred că am gătat cu Parângul pe anul acesta
Munții Parâng I Rezumat traseu Vf. Parângul Mare din stațiunea Parâng
- Tură de o zi
- Data parcurgere – iulie 2023
- Dificultate – mediu spre greu
- Timp parcurgere – 8.17 h dus întors, cu pauze
- Are porțiuni periculoase sau abrupte – nu
- View – traseu exclusiv în gol alpin cu view spre crestele Parângului
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili
- Sursă de apă – nu
- Diferență de nivel +970/ – 970 m
- Tip traseu – dus, întors pe aceeași rută. Bandă roșie
- Cum ajungi – din Alba Iulia – stațiunea Parâng. Drumul este asfaltat + drum dificil pentru 4X4 până deasupra stațiunii
- Aplicații utilizate – Munții Noștri, Mapy
- Semnal telefon – da.
- Vă rog să studiați condițiile meteo și recomandările Salvamont, înainte de a purcede la drum
- Harta o puteți importa de AICI
Acest articol face parte din seria Munții Parâng Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.
Fac precizarea că unul dintre “craioveni” era deja inoculat cu “Nu m-am gândit,nu m-am gândit la despărțireeeee!” de acasă.
În altă ordine de idei,traseul a fost plăcut și de faptul că a fost împărtășit de oameni cu stări de spirit .
Să fiți iubiți!
Păi de cine dăm noi aiceaaaaa? Eram ferm convinsă că sunteți din Craiova! Dacă nu, sper măcar că a meritat meciul! Și sper să ne mai întâlnim pe poteci de munte. Salutări soacrei!