My Son e despre temple și troșcolete electrice
Îmi învârtesc ușor umbrela și stropi mari de ploaie se scutură. Iarba e ireal de verde, jungla ireal de deasă, florile ireal de colorate, iar din cer pică ireal de multă apă…Ireal pentru mine, că pentru cei de aici o fi foarte real pentru perioada asta din an. Mă uit în sus, da de văd cerul, dar totul e gri și apăsător, scoțând parcă în evidență mai tare frumusețea naturii. Mna, așa o fi trebuit să fie vacanța asta…cu surprize.
Suntem la My Son (Vietnam), cel mai mare loc de rugăciune al regilor Champa, închinat lui Shiva, aflat în afara Hoi An-ului la o oră distanță. Ridicat prin secolul 4, continuă să se dezvolte ca suprafață până în secolul 15 când Vietnamul cucerește partea asta de țară și My Son intră în uitare. Rezistă diverselor războaie, incendii și nepăsării. Este redescoperit de francezi în 1898 când revine la viață. Totul merge brici, până la războiul din Vietnam când s-au gândit cei din VietCong să își stabilească baza aici. Na și ia ghiciți ce s-a întâmplat apoi? Păi i-au ginit americanii și au început bombele să cadă din cer. Ocazie cu care complexul a fost aproape în totalitate distrus și a rămas așa, aproape acoperit de vegetație până prin 1981, când a început restaurarea lui cu un efort extraordinar din partea Guvernului Indian, Vietnamez și ajutor din partea italienilor, care slavă Domnului au o grămadă de pietre restaurate la activ, încât să îi poată învață ceva ca lumea pe oamenii ăștia.
Trecem de porțile împodobite cu dragoni și în față ni se dezvăluie un drum asfaltat ce se pierde șerpuit în pădurea nesfârșită, ce urcă vertical pe munții din stânga și dreapta. Mna, hai că pe aici o fi…nu facem 3 pași, că ne depășește un domn cu o troșcoletă electrică ce mă și sperie că nu o auzisem. Fiț-ar troșcoleta, că era să fac cu inima, nu ai bro’ și tu un claxon, ceva? Apari așa lângă oameni? Dacă muream aici de inimă. În ploaie? Ha?
“Wanna ride? 4 km to My Son”
“Nu, man, că simt nevoia să mai merg un pic. Ce sunt 4 kilometri la mine? Și oricum mai bine mă plimb prin ploaie la voi prin parc, decât prin Hoi An, că acolo au venit inundațiile și este apă pe străzi, știi? Abia am ieșit din hotel și tare mi-e că nu mai putem intra. În plus de când cu ploaia asta simt că mi s-a lățit dosul și să vezi cât trebuie să trag iar la sală, că nu mai am 20 de ani. Și pun pariu că nu mă duci pe gratis și io chiar n-am chef să mă caut acu’ de bani, că sunt și cu geaca de ploaie închisă bine, i-am pus departe în rucsac, nu cumva să mă furați…mno…îți mai spun dacă vrei, că se pare că am limbariță…
“Free, madam, free”
“Ok”
Brusc mi se oprește debitul și sărim urgent în troșcoletă, că chestii gratis nu am prea văzut eu pe aici. În curând ajungem la primul templu. Zicem un Doamne ajută domnului cu troșcoleta și hai. Portocaliu se ițește din jungla deasă, atrăgând toate privirile. Seamănă destul de mult cu templișoarele de la Angkor Wat. Desigur nu la aceeași scară. De pe prima placă aflăm că My Son înseamnă “beautiful mountain” și că valea în care ne aflăm se numea “valea regilor” care aveau vreo 5 regate de jur împrejur. Și ce să vezi că se fâțâiau toată ziua pe la My Son aducând ofrande zeiței Shiva.
Ne plimbăm încet printre zidurile înnegrite de vreme și atinse de foc. Parcă fiece piatră are o poveste de spus. Chiar și cu torențiala de afară e spectaculos. Cred că vacanța asta mi-a făcut aclimatizarea pentru Islanda. Că tot vreau eu să merg demult și principala barieră a fost ploaia. Well, am deja antrenament. Se pare că ai nevoie de o umbrelă mare, o geacă de ploaie bună și o sticlă de vin. Să vezi cum iasă soarele 😊
În fața mea doi indieni soț și soție, la fel de plouați ca noi, se uită la temple cu gura până la urechi de parcă ar fi văzut-o pe Shiva ieșind pe poartă. Le sclipesc ochii de mândrie de parcă bunicii lor au pus piatră peste piatră de a ieșit minunația asta. Acum bat și eu din gură, dar mai știi? Își fac și o poză cu placa informativă de la unul dintre ele, pe care scrie maaaare “Property of India something, something” că n-am văzut mai departe.
Trecem de ei și ajungem la sala principală, restaurată aproape complet, loc unde se adunau enoriașii sau regii și tăiau caprele ca să le meargă bine apoi toată ziua. Asta bănuiesc, că nu am citit pe nici o placă, mărturisesc.
De la sala principală ne-am mai petrecut pe lângă vreo două clădiri, până când am ajuns în locul în care era cel mai mare templu, în ruine acum. Două gropi în care au căzut bombele îl decorează pe stânga și pe dreapta. Mi se pare incredibil cum minuni ale arhitecturii rezistă mii de ani, trec peste ele vânturi, ploi, incendii, războaie și în decurs de o oră, cu trei bombe ai rezolvat tot…
Suntem deja de vreo oră jumătate și am cam vizitat ce era de vizitat. Așa că o luăm încetișor înapoi, sperând să ne surprindă din nou domnul cu troșcoleta, că se întețise ploaia și cam luasem apă la șoșoni. Bineînțeles că n-a binevoit să apară…așa e, când ai nevoie nu te sperie nici hantătar.
Am încheiat ziua în Hoi An-ul inundat, pe al cărui cer ieșise soarele, cu un pahar de vin roșu servit în barul unei australience, privind turiști de toate națiile pierduți în zgomot de claxoane.
Dacă ți-a plăcut capitolul din My Son (Vietnam) și vrei sa citești toate capitolele, din această serie, le poți găsi AICI.