Cum ajungi în Siem Reap? Pe un drum lung cât o zi de post negru. Cine zice că drumul dinspre Phom Penh spre Siem Reap este scurt sau pitoresc, minte de îngheață apele. Și deși i-am luat pe cei de la Giant Ibis, tare recomandați pe site-urile de travel, tot nu a fost mai bine. Bașca, am avut norocul chior de bătea soarele pe partea mea și m-am auto încins. Aerul condiționat mergea ca nebunul și mă răcorea ață în moalele capului dacă îl porneam, așa că am zis pas și am încercat să mă mut pe un loc liber, însă m-a certat rău ghidul “miss, you are not allowed to change seats!” Nu am înțeles nici de ce nu e voie, nici de ce mă ceartă… Dar se pare că în Cambodgia sfăditul turiștilor e sport național. Drept urmare, având în vedere că nu aveam cuțitașul la îndemână, să fac și eu un triplu șurub ca Agelina și să îmi impun prin forță punctul de vedere, am tăcut mâlc și m-am mutat la loc în saună.
Pe toate ghidurile unde cauți ca prostul cum ajungi în Siem Reap, scrie că musaaaaai să faci drumul cu mașina că e extrem de pitoresc. Niște mincinoși toți. E o stradă lungă și dreaptă, ce trece prin localități urâte în care alternează case cu clădiri în construcție și gunoaie aruncate pe lângă ele. Mă rog… case e mult spus. Având însă experiența anterioară din Indonezia, nu mai eram atât de șocată de stilul acesta urbano- dezorganizat. Pe drum am oprit de trei ori și de fiecare dată șoferul a luat prânzul… Come on! Dar cât mănâncă, zău? Că era tare micuț. Desigur fiecare oprire a avut loc la câte o boltă, unde proprietarii probabil erau pe-o mâna cu șoferii, ca să facă turiștii de bani. Prețurile, toate în dolari, lipsindu-le cu desăvârșire zecimala. Orice costa minim 1 dolar. O portocală, 1 dolar, o banană 1 dolar, o bere 4 dolari. Ca în Italia, ce să mai zic, cam de 5, 6 ori mai mari decât în restul țării. Ca să spun și de bine, că am fost acuzată că sunt muuult prea critică, am apreciat maxim inventivitatea proprietarilor de a-și decora restaurantele, având în vedere mijloacele destul de reduse pe care le aveau la îndemână. De la pungi cu apă colorată atârnate drept ornament, la felinare croite din colivii de păsări, robineți din ceainice și cireașa de pe tort, o masă ce servea drept terariu pentru ditamai șopârla. Aici m-am cam blocat, că zău nu îmi venea să mănânc cu animalul uitându-se fix la mine prin sticlă. Niciodată nu am înțeles de ce ți-ai lua o șopârlă drept pet… Oare cum îl strigi…Cu pis, pis sigur nu merge…
După vreo trei ore de drum, auzim scandal în față. Curioși ca și Cățe când desfaci o pungă, ne-am ciulit urechile. Printre frânturi de conversație ne prindem că un coleg de drum și iubita din dotare, urcaseră în autobuzul greșit, iar ghidul nu vroia să oprească în the middle of nowhere ca să îi deporteze. În apărarea colegului, trebuie menționat că vorbesc cambodgienii o engleză proprie. Asta ca să fiu foarte elegantă. În plus biletele fuseseră verificate la urcarea în autobuz și nimeni nu se străduise să îi atragă atenția că nu merge în direcția corectă. În apărarea ghidului, cât de cu capul în mâna trebuie să fii, într-o țară ca și Cambodgia, să nu te uiți pe bilet ce scrie, pe autobuz ce scrie, sau pe un Google Maps să vezi încotro mergi. Sau să ai cât de cât habar cum fras ajungi în Siem Reap. Mno bine, long story short, după vreo 15 minute de țigăneală și aruncat vina de la unii la alții, s-a oprit autobuzul, ghidul i-a și făcut de cacao ținând neapărat să explice că oprim ca să îi lăsăm pe cei doi care greșiseră direcția și urma să ii preia alt autobuz.
Tot spectacolul a fost numai bine venit că mă plictiseam maxim. În curând am ajuns în Siem Reap. Ne-a colectat tuk-tuk-ul de la hotel și după o oră eram cazați, dușați, informați și pe străzi în oraș. Mult mai turistic decât în Phnom Penh, mult mai animat. Intrarea în centru este marcată de un pod cu felinare de iută și o limbă de gazon proaspăt plantat. Tot la intrare, ne întâmpină semeț un Starbucks și Domino Pizza, ca să fie clar că suntem pe teren capitalist. Mergem și noi cu mulțimea înspre Pub Street, în traducere o serie de străzi cu circulație închisă unde s-au aglomerat baruri, restaurante, magazine și saloane de masaj. O gălăgie mai ceva că în New York.
Ne așezăm la un băruleț ornat drăguț ce se lăuda cu happy hour. După cinci minute, eram beneficiarii unui mojito care avea gust de ce vreți voi în afară de mojito. Am admirat trecătorii chiauni de căldură, localnicii ce vindeau turiștilor menționați anterior scorpioni pe băț și o trupă de cântăreți care preț de jumătate de oră și-au acordat instrumentele. Nu știu să vă spun dacă știau să și cânte…
Acest articol face parte din seria Cambodgia. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.