Volcano boarding pe Cerro Negro

Din nou 6 dimineața, din nou păsările, nu mă mai enervez. Eram pregătiți și cu cafeaua. Ne strângem bagajele, luăm micul dejun și pornim spre mult doritul vulcan Cerro Negro, care ne dăduse mari bătăi de cap în ziua precedentă. Ajungem în Leon în fața birourilor Z-tour de unde în 5 minute ne preia ghidul cu mașina. Ne urcăm cu admirație în Defender-ul din ’95, care ne dădea muuult mai multă siguranță decât Toyota noastră, care dacă vă amintiți, nu era RAV 4.

Ghidul nostru, Henry, pe numele lui (ăsta cred că era numele de scenă, că pe buletin sigur nu îl chema așa) un tip foarte simpatic și volubil, ne explică într-o engleză chiar literară care e traseul. Ne oprim în drum să mai colectăm un cuplu de americani și apoi în piață pentru apă. Spre surprinderea noastră, șoferul o ia pe același drum pe care ne împlântaserăm noi ieri. Cristi se uită cu ciudă “dacă ne duce pe un alt drum asfaltat până acolo, îmi arunc tableta și le fac reclamație la ăștia de la Maps”. Noroc că nu s-a întâmplat asta, nu de alta dar nu a fost chiar ieftină tableta… La o răscruce, ghidul o cotește stânga, pe un drum mult mai larg decât cel de ieri, care se vedea clar că era circulat. După vreo jumate de oră, apare din nou același nisip fin, însă cu actualul mijloc de transport trecem fără emoții. Pe măsură ce ne apropiem de vulcanul Cerro Negro, peisajul începe să se schimbe. Dispar copacii, orice formă de așezare omenească și terenul devine golaș și arid.

În sfârșit după o curbă ni se arată. În mijlocul unui platou de-a dreptul selenar, se ridica un con tăiat, negru complet, fără fir de iarbă. În spatele lui, lanțul vulcanic, cuprinzând vârful Telica și impresionantul San Cristobal. Ne parcăm la poale, ca să zic așa, ne echipează Henry cu un rucsac, de care sunt prinse plăcile pe care urma să facem volcano boarding. Plăci care între noi fie vorba, nu erau deloc ușoare. De fapt sunt niște bucăți de lemn lungi la vreo 120 cm și late la vreo 50, care pe partea din spate au lipit ceva lemn special foarte dur și alunecos. Ne culegem rucsacii și hai în șir indian după Henry. Hike-ul nu e foarte greu ca și înclinație sau dificultate, însă e destul de multă lume și în plus te și ia mama zmeului cu soarele ce te bate fix în cap, mai ales că e totul negru în jurul tău. Pe măsură ce urcăm priveliștea devine tot mai spectaculoasă.

În aproximativ o oră ajungem în buza craterului. De sus, se vede întreg lanțul vulcanic până departe, copleșit de vegetație, pășuni și junglă. În spatele nostru un crater imens, colorat în limbi galbene, portocalii si negre de pământ sulfuros, de pe fundul căruia iese un fum albicios. În jungla de la picioarele vulcanului o mușcătura lungă de lavă neagră, pe care acum natura încearcă să o recucerească.

Ne așezăm copleșiți de atâta frumusețe, dar și de cele 38 de grade pe care am descoperit că nu e chiar simplu să te cațeri pe diverse chestii. Mie îmi fierb creierii și mai că m-aș pune să chem ploaia…

Lume multă, toți la fel de rupți ca noi. Henry ne povestește una alta despre vulcani și ne arată cât de cald este pământul pe care călcăm. Sapă ușor cu mâna și imediat încep să iasă aburi, ca din oala cu presiune… pământul e atât de fierbinte încât am putea face o omletă. O gagică din spate, care era fără ghid și se lipise și ea de noi, întreabă repede ocoșă ”got some eggs?” Henry pe fază o taxează “not from the chicken” :)))))) Hi, hi! 1-0. Mai stăm puțin până ne face instructajul la volcano boarding, apoi ne luăm costumele pe noi… Ioooaaaiiii moartea pasiuniiiiii… Pe lângă că muream de cald în el, fiind mărime universală, eu intram cu totul în al meu, însă pe Cristi abia îl cuprindea. Băgăm rapid două poze pentru posteritate și mergem în buza prăpastiei pe care să ne dăm.

Cerro Negro este singurul vulcan care permite genul acesta de activitate, dat fiind faptul că unul dintre versanți este foarte înclinat și format doar din pietricele mici, mici, ca niște mărgeluțe ce permit alunecarea. Mă pun eu sus…Dammmn! Pe aiceaaaa?!!!!! Arăta cam ca o pârtie neagră. Adică nu prea vedeai ce vine după dâmb. Instinctul meu de conservare intră rapid în alertă și începe să mă ia frica…Și dacă nu mă opresc și mă împrăștii toată? Dacă pățesc ceva aici, unde a înțărcat Ion iapa?! Că spitale nu prea văzusem și o mână ruptă, un ligament înlocuit, câteva tăieturi cusute plus numeroase vânătăi la istoric, nu aș putea spune că mă recomandă ca fiind o persoană norocoasă…Las de-o parte toate gândurile negre, îmi pun dosul pe placă, ca pe sanie și hiiii… Mno hai Mihaelo să vedem ce poți. Încet o iau la vale…Hmmm…hai că nu e chiar nasol și văd că și pot controla chestia asta… Ridic picioarele să nu mai pun așa frână și mă las pe spate să prind viteză… Ioaaaoooooiiiii ce faaain îiiii! Pe când începe să îmi placă, datorita frânelor de la start și celor doar 52 kg din dotare, încep să încetinesc și cu toate eforturile mele de a mai merge un pic, mă opresc la trei sferturi din pantă, dând din picioare ca o găină beată. Degeaba. Stop joc. Fuse fain, dar hai să ne dăm și la o parte, că vin alții de sus.

Henry ne aștepta jos cu apă, fructe și filmări… mă uit la a mea, parcă era în slow motion. Mă gândeam eu că mersesem încet, dar nici chiar așaaa…Îmi vine inima la loc când văd filmarea americancei, colega de tur. Era muuuult mai nasoală ca a mea. Mă bucur ca românul când moare capra vecinului…

Drumul înapoi a fost presărat cu multe glume, fețe fericite, poze și hurducături în ritm de samba. Îi salutăm pe americani, îl pupăm pe Henry, ne culegem mașina în care erau minim 50 de grade și plecăm înspre Granada.