Cerro Negro, vulcanul care nu s-a mai arătat
Las Penitas e un sătuc pe malul oceanului, la distanță de 20 de minute cu mașina de Leon, pe care în max 30 minute îl străbați de la un capăt la celălalt pe jos.
Nu dorisem să stăm in Leon datorită aglomerației din oraș și mai ales distanței față de plajă, neajunsuri rezolvate în Las Penitas. Cazarea, foarte OK, proprietarii mai mult decât ok. Destul de aproape de mult doritul vulcan Cerro Negro. Și în plus aveau și cățel. Un complex cu doar două căsuțe acoperite cu stuf care adăpostea fiecare 4 camere. Fiecare căsuță cu o cameră jos și una sus. La 2 minute de plajă. Ciuciu view, că era peste stradă cum ar veni, dar compensa din greu hamacul din fața intrării, care pot să spun cu mâna pe inimă că e cam cea mai comodă chestie în care mi-am așezat vreodată fizicul.
Dimineața am fost deșteptată din nou la 5, de același cor de păsări piuitoare… DAMN, astea mă urmăresc? Și parcă au în dotare portavoce, așa tare fac…N-ar fi o problemă prea mare asta cu trezitul de dimineață, că faci multe chestii, mai nasol era că la ora 5 nu aveam cafea. Am lălăit-o noi până pe la 7, când s-a trezit lumea și am făcut rost. Se trezește și proprietara și o luăm direct la întrebări. Voiam să mergem la Cerro Negro, știam unde e, dar nu eram noi foarte siguri că mașina de închiriat din dotare, care pentru cei care ați citit episodul 1, nu era RAV 4, poate duce un asemenea drum. Mai ales că citisem noi că doar drumurile principale naționale sunt asfaltate (asta fiind cam 40% din total drumuri existente). Doamna cam adormită se uită la mașină, daaaaa, sigur că puteți merge, no problem! Ne echipăm urgent și o tăiem înspre vulcan.
Cerro Negro este cel mai tânăr vulcan din cei 20 câți are Nicaragua. Mai multe detalii despre el și istoria lui găsiți pe net. Nu e un hike foarte greu. Cam o oră jumate zicea pe forumuri, dar este singurul din Nicaragua pe care se face volcano boarding. Adică un fel dat cu placa pe pietricelele vulcanice. Și cică dacă ajungi prin preajmă e de musai să experimentezi, așa că nu ne punem noi contra.
Trecem destul de ușor de Leon, ieșim din oraș și asistați de GPS, părăsim asfaltul pe un drum cam precar, intrând în zona rurală. În jurul nostru mai mult verde ca în ziua anterioară. Pădure, pășune, culturi și din loc în loc un fel de case, dacă le pot numi astfel, că erau făcute din lemn, chirpici și cam aici se găta gama de materiale. Apă la pompa din curte, curent un bec per casă, gaz ioc, gătit la lemne afară, baie mai puțin. Mulți copii, femei gătind afară, găini, vaci și cai peste tot și porci priponiți să nu fugă. Un fel de viață la țară, dar într-un trecut foarte îndepărtat. Nu chiar ca la noi, că porcii mănâncă mango, caii sunt foarte mici și vacile foarte curate.
Nu am nici o explicație pentru nici una din aceste caracteristici…Căscăm ochii ca proștii, mai oprim din loc în loc să facem poze și să mai întrebăm dacă suntem pe drumul cel bun, nu de alta, dar nu văzusem picior de mașină.
Dumnezo’ cu mila, mergem mai departe. Mașina cam derapa și exact în momentul în care am decis că nu are rost să continuăm, ghici ce? Rămânem împlântați în mijlocul drumului într-un morman de cenușă vulcanică. Mother f’ker! Mno să vezi acu’ distracție. Nu ne panicăm zic! Amândoi beneficiari ai unui impresionant istoric de documentare de survival citite la activ, evaluăm situația: mașina cu o roată destul de nasol împlântată în nisip, fără lopată, fără semnal, pe un drum îngust de țară, nici urmă de civilizație…Hmmmm…Bine…nu arată prea roz treaba… ne apucăm să săpăm cu mâinile în jurul roții. Mergea repede în nisipul ăla păcătos, doar că arătam amândoi ca minerii…Facem o gaură impresionantă, în care punem niște crengi mai lungi pe care să prindă roata un pic de priză. Ne uităm noi la roata împănată, arăta cam șod, hotărâm că e suficient, se urcă Cristi la volan, eu în spate la împins, accelerație… Pfuaiiiii! În afară de faptul că crengile au zburat în marginea drumului, și eu abia mă vedeam dintr-un nor de nisip, nu rezolvasem nimic. Ba mint, rezolvasem totuși ceva… mașina stătea acum foarte confortabil pe burtă.
Numa’ noi și cowboy-ii. Într-o spaniolă destul de dubioasă toți dădeau din mâini și ne spuneau RECTO! Mă uit la Cristi. Nu cred că ne înjură, că zâmbeau…O fi bine, zic…Mergem înainte. Semnal nu mai aveam de vreo jumate de oră. Cerro Negro nu se zărea nici în poză. Drumul era din ce în ce mai îngust și mă îngrijora nisipul care creștea alarmant în cantitate. Ne oprim, mai verificăm odată GPS-ul, mai întrebăm doi cowboy dacă suntem bine, ăștia din nou îi dau cu RECTO, RECTO.
Damn! Nu merge așa. Lăsăm mașina în plata domnului și plecăm ca doi ghiocei să căutăm o lopată. Trece pe lângă noi un copil pe bicicletă. Eu: ”muchacho, muchacho! Necesito ajuto! Mi auto is stuck!” mno, s-a dus dracului spaniola mea de telenovelas. Noroc cu muchacho că o rupea un pic pe engleză. Înțelege repede care e baiul și plecăm cu el. Nu trece un minut că apar doi cowboy la bustul gol, cu macetele la spinare, pe cai… Sweet Jeezus… Încep să mă gândesc dacă e cazul să spun vreo rugăciune. Nu că aș mai ști vreuna cap coadă… Și tot nu aveam cuțitașul la mine!!!! Se uită ăștia cam suspicios la noi, le explică muchacho despre ce e vorba, eu zâmbesc ca tâmpa în urma cowboy-ilor care o iau la galop și ne mai dau o tură de praf, să ne ajungă toată viața. Măcar mă conserv, nu îmi mai trebuie botox… M-am scos!
Noroc că nu pleacă prea departe, doar până la primul gard. Îl cheamă pe al treilea, care vine mai dotat pentru beleaua noastră, mai exact cu tractorul. Ni mă! Așa mai merge. Ne dăm la o parte și o luăm încetuț spre mașină. Abia mă abțineam să nu fac pe mine de râs…În capul coloanei erau cowboy-ii pe cai, urmați de tractor, eu cu Cristi și muchacho într-un nor de praf. Ajungem la locul crimei, se uită ăștia la noi, la nisip, la mașină, iar la noi, iar la mașină…recunosc privirea, io mă simt tare proastă, cred că nici Cristi nu se simțea prea inteligent la momentul respectiv. Se uitau, cam cum ne uităm noi la paltonarii care vin în teniși în Retezat…ușor compătimitor. Whatever…Deja era cam nasol că din partea cealaltă voia să treacă unul cu jeep-ul. A dracului, două ore nu văzusem picior de auto, acum a apărut. Merge repede cu tractorul, dacă facem abstracție de praful ăsta păcătos. Scot oamenii mașina urgent, la dăm 300 cordobas, adică aprox 9 USD, muchacho îi palmează finuț, cam ca la noi când îți iei amendă de la poliție, îi întrebăm dacă până la Telica drumul e la fel, îmi spune că mai nasol, drept urmare renunțăm la excursii pe vulcani pe cont propriu, i-am salutat și am plecat!
Când atingem asfaltul din Leon, după vreo oră, parcă am atins pământul sfânt… Ne oprim într-o benzinărie să ne curățăm puțin și apoi ață în oraș să ne găsim un ghid care să ne ducă pe Cerro Negro, lucru pe care de altfel ar fi trebuit să îl facem de la bun început. Îi găsim rapid pe cei de la Z-tour, la care de altfel apelasem cu o seară înainte, doar că nu răspunseseră. Rezervăm turul pentru a doua zi și apoi cu ajutorul Tripadvisor găsim la 5 minute un bar cu rating bun, care servea mâncare și băutură, în care ne împlântăm cu cea mai mare sete posibilă. Până ne aduce doamna comanda, am și eu timp să savurez orașul. Mai mulți turiști ca în Matagalpa, mai multe magazine, clădirile la fel construite, trotuarele la fel de înguste. Îmi atrage atenția lipsa geamurilor. Adică există spațiul pentru geam, decât că nu era geamul în sine. Doar obloane în permanență deschise, ca să circule aerul bănuiesc și gratii, ca să nu le intre lumea în casă probabil. Înăuntru, lipsă covoare, lipsă canapele sau fotolii, doar balansoare. Mă gândesc eu că le-o fi cald să stea pe canapea… Sau or fi scumpe și nu își permit. În timp ce trec prin filtrul gândirii toate opțiunile posibile, observ cum o domnișoară de vis-à-vis spală trotuarul din fața magazinului cu detergent…Seriooos? Mno, asta e cu surpriză… Adică la intrarea în oraș își aruncă gunoiul pe marginea drumului și aici spală trotuarul… Nu mai înțeleg nimic…Vine și băutura în pahare colorate și încep să mă relaxez, înconjurată de mobilă neasortată, cărți, balansoare, un cha-cha în surdină și tineri cu gura până la urechi care par toți în anul de regăsire spirituală…
Terminăm de mâncat și pornim înapoi înspre Las Penitas și hamacul care mă așteaptă. Ne schimbăm și mergem pe plajă. Ioaaaiiiiii ce valuuuriiiiii! Mă bag ca mâța în apă, mă sclifosesc că e udă și apoi mă tolănesc pe plajă savurând apusul care începuse deja. Cristi mai încăpățânat ca mine, ține neapărat să tragă două căzături zdravene, care se lasă cu un pic de sânge. Între noi fie vorba, încă mai are cicatrice amintire. Și același apus portocaliu se lasă peste valurile care se sparg atât de tare încât în aer plutește o plasă fină de stropi sărați…
Acest articol face parte din seria Nicaragua. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi aici.