Diamond Hill – prin patria poneilor inexistenți
La fel ca în Islanda când afară ploua de trăsnea și eu altă treabă nu aveam decât să îmi fac freza, m-a prins prima zi din Irlanda. Cu peria în mână, ascultând urgia de afară…Cred că ar fi cazul să nu mai merg în țări nordice care încep cu I. Oricum ar fi, am continuat până am așezat șuviță după șuviță, deși eram conștientă că toată dichiseala mă va ține fix până la primul contact cu ploaia. Na, ce să și faci, măcar 10 minute să fiu zână, că doar e prima drumeție din Irlanda, nu pot să apar toată flocăită! La fel de meticulos cum mi-am făcut freza, m-am echipat cu toate straturile, de puteam să fac reclamă la echipamente de outdoor. Sau ceva filmulețe din alea cu titlu cârlig gen “cum să nu-ți fie frig la munte” (ca să nu zic catchy că îmi săriți în cap că nu maaaaai știuuuu să vorbesc decât în româno-engleză, vaaaaiiii generația asta corporatistă, nu mai cunoaște limba maternăăăăă).
După o scurtă oprire în cel mai colorat oraș unde am savurat cel mai aromat cappuccino și am admirat irlandezii care se simțeau foarte confortabil în pantaloni scurți și tricou la 6 grade, când, eu aveam toate layerele pe mine, am luat direcția Parcului Național Connemara unde intenționam să cucerim Diamond Hill, o drumeție destul de vestită în Irlanda. Eu, toate layerele mele și iubitul din dotare. Era cam aglomerat în mașină, să știți…
Pe măsură ce șoseaua se depărta de localități, norii dispăreau și ei și creșteau speranțele mele de o freză de altitudine mai omenoasă. După vreo oră din Roscommon, zeci de oi depășite și vreo două ce au creat aglomerație și au pus Waze-ul în dificultate, ajungem. Pun piciorul jos din mașină, simt fix trei picuri pe mine. Hai no! Really? Măcar jumătate de oră să am uscată… Mna asta e! Am fost zână pe mașină suficient. Decid că nimic nu va să îmi strice ziua asta și o luăm avântat pe cărare. Aici trebuie să fac câteva mențiuni: Diamond Hill e un munțișor de fix 442 m. Această drumeție din Irlanda e compusă din 4 trasee, marcate cu culori, în funcție de ce își dorește fiecare. Cea mai lungă și mai dificilă variantă (mă rog, vorba vine că nu e nimic dificil în munții din Irlanda, mai ales la cei 442 metri) e combinația dintre traseul marcat cu albastru, apoi roșu, care traversează de fapt tot munțișorul, variantă ce urma să ne ia după calculele noastre vreo 4 ore, după cele de pe Mapy 4 jumătate și după cele de pe plăcile din parc vreo 5.
Traseul începe într-o aglomerație cu care nu sunt obișnuită și de care sper să scap în curând, pe măsură ce devine mai dificilă treaba. Trecem pe lângă pajiști verzi și idilice unde oile pășteau liniștite, delimitate de garduri de lemn și atenționări să nu hrănim poneii. Wait, what? Fac ochii mari, mă uit la placă și la oi. Iar la placă, iar la oi. Auzi, ori sunt eu mioapă, ori la oi le zice în irlandeză ponei. Ori au băut prea mult oamenii ăștia când au făcut plăcile.
Lăsăm în urmă pajiștile idilice și poneii inexistenți și în sfârșit văd vârful unde ar trebui să ajungem. Hm, not so bad! Cărarea e pietroasă și urcă domol. Soarele a ieșit și el și îmi vine să zburd ca mieii. Pentru că sunt în drumeție prin Irlanda, pentru că nu plouă, pentru că sunt la munte, din astea de bază ce fac o fată fericită. Destul de repede atingem punctul în care traseul albastru se termină și trecem pe cel roșu. Treaba se încinge că începe un urcuuuuș, ai mamă. Noroc cu treptele cioplite de oamenii ăștia cumsecade ce au grijă de parc, că la ce noroi e, cred că eram ca o purcică până sus. Pe măsură ce urc încep să dau jos din straturi, z’mulțam Doamne că am de unde. Tot cam pe când am început să dau jos din straturi, priveliștea a devenit spectaculoasă: departe în zare golfuri și golfulețe, lacuri și lăcușoare, munți mai mici sau foarte mici, că mai mari decât cel al nostru nu erau în zonă. Mirific, ce să zic! Aaaa, și tot odată cu priveliștea și dezbrăcatul a început un vââââââânt, de am decis să renunț totuși la freză și să îmi pun căciula, că mai bine urâțică în poză decât cu urechile înghețate. Pam, pam!
Ne oprim la primul vârf să ne tragem suflul. Aaaaa, mai este? Mna bine, hai că facem pauză la cel adevărat. Creasta și traseul ne-au purtat pe vreo 4 vârfuri din astea false, de la un moment dat când într-adevăr ajunsesem am simțit nevoia să merg până pe margine să verific dacă nu ne-am furat-o din nou. De pe vârf, o priveliștea spectaculoasă și dramatică, cu nori ce se adunau negri și amenințători în zare.
Ne punem feriți de vânt sub un bolovan să putem admira cu ce ne-a întâmpinat Irlanda. Măi, păi ce grozavă e țara asta de sus…aproape mai grozavă decât de jos!
După ce am admirat din toate părțile ce era de admirat, am luat-o la papuc la vale, pe altă parte, tot pe traseu roșu. Mna pe aici, puțin mai nesistematizată treaba, în sensul în care era o cărare normală, de munte, fără trepte, poduri și podișoare ce mă făceau să mă simt într-un parc tematic. Partea superioară am dobândit-o repede, că de, la vale e mereu mai ușor ca la deal. Păi și pe când ajungem noi la intersecția cu traseul albastru mă uit la cer, cerul la mine. Hmmm…o luăm pe varianta pe care am venit sau pe ocolite, că doar pe acolo nu am fost? Se uită și Cristi în sus și fără să-mi răspundă o ia hotărât pe partea ocolitoare. Eu țup, țup după el, ca și poneii ce nu trebuiau hrăniți (pardon, oile). Aaaaa, nu am menționat că norii erau negri și picuri mari și rari se scuturau din cer, așa e? Da, m-am gândit eu că omisesem…well, în scurt timp picurii cei mari și rari ce să vezi că au rămas la fel de mari, însăăăăăă, s-au îndesit atât de tare, ajutați de un vânticel grozav, încât la vreo 5 minute de la decizia noastră nu-mi mai vedeam nici bocancii.
Toată distracția a durat fix vreo 20 de minute timp în care am aflat că pantalonii mei de hiking sunt nemaipomeniți pe uscat, că dacă se udă se lipesc de mine, de zici că au superglu, că poți să respiri și dacă îți tragi gluga de la geacă la refuz, că impermeabilitatea rucsacului are și ea o limită săraca, daaaaar de treci de toate chestiile astea, te va întâmpina o Irlandă cu flori galbene cum n-ai mai văzut, nori misterioși ce se ridică de pe Diamond Hill și brazi verzi de juri că sunt dați cu carioca. După vreo 3 ore, murați până la lenjerie, fără freză, că vântul avusese grijă, dar cu gura până la urechi, ne-am recuperat mașina și am luat-o încet spre căsuța noastră de sticlă, enervându-mă pe casele ce în continuare arătau ca dintr-o revistă de Home and Garden.
Parcul Național Connemara I Rezumat drumeție Irlanda
- Tură de o zi
- Data parcurgere – aprilie 2024
- Dificultate – ușor / mediu
- Timp parcurgere – 3 h dus întors, cu pauze
- Are porțiuni periculoase sau abrupte – nu
- Priveliște – traseu integral în gol alpin cu priveliști spectaculoase asupra Oceanului Atlantic
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și de preferat impermeabili
- Sursă de apă – nu
- Diferență pozitivă de nivel 380 m
- Distanță – 7 km
- Tip traseu – circuit – din parcare traseu albastru -> roșu -> retur pe albastru
- Hartă – o regăsiți AICI și mai jos
- Aplicații utilizate – Mapy.
- Semnal telefon – da
- Vă rog să studiați condițiile meteo înainte de a purcede la drum
Dacă ți-a plăcut acest post și vrei să știi mai multe despre Irlanda, intră pe categoria dedicată, numită chiar Irlanda, poate te inspiră traseul meu.
Acest articol face parte din seria posturilor despre drumeții în afara României. Dacă vrei să te inspiri, le găsești pe toate AICI.