Landmannalaugar – partea II
Despre munți, incendii și Laguna albastră
Urc încet pe pietrele colțuroase și alunecoase. Traseul e ușor, însă vântul bate cu o forță pe care nu am experimentat-o până în prezent. Drumeția pe Rainbow Mountain te poartă prima dată prin câmpurile de lavă, ce sunt negre, tăioase și fac vânătăi tare dureroase dacă ești tolomacă și nu te uiți la picioare, ca anumite persoane de față, dar nu dăm nume, ca să nu le facem de rușine… După câmpurile de lavă, ajungi la niște izvoare sulfuroase, unde pământul e negru și portocaliu, cald și miroase a ouă stricate, la fel de rău ca la Myvatn. La ouă trebuie să-ți ții respirația ca să nu pieri, însă nu prea mult, că te sufoci și atunci pieri sigur. Doar că din alte motive, decât cele urât mirositoare.
Apoi începe un urcuș susținut de vreo 20 de minute pe marcajul verde proaspăt vopsit pe stâlpișorii de lemn înfipți în pământul negru ca smoala. Ridic privirea și nu-mi cred ochilor… munții sunt și verzi și mov și galbeni și albaștri…și vântul bate cu o furie la fel de mare ca și uimirea mea. Atingem vârful… vorba vine că e un deal acolo cu o țepușă de lemn securizată de niște bolovani, colorați și ei la rândul lor. Priveliștea este absolut spectaculoasă…de jur împrejur, munți pictați de curcubeu, rupți de câmpurile de lavă întunecată ca tăciunele. Aș sta zile întregi să mă îmbăt cu imaginea asta…dacă n-ar sufla viforul ăsta spurcat cu 124262623448 kilometri pe secundă. Băgăm două poze din partea în care nu ne spulberă freza și o luăm rapid la vale, poate se mai domolește. De domolit nu s-a domolit, dar eu cu mâna pe inimă vă spun că mai rar mi-a fost dat ochilor să văd asemenea minunății. Așa că am lungit-o până ne-a înghețat nasul și nu mai aveam loc pe telefon să mai fac poze. Acum spuneți și voi dacă nu am dreptate!
La întoarcere ne aștepta râul, pe care l-am traversat la fel de ușor ca la venire. Cu inima râzând, cele trei ore până în Reykjavik au trecut ca și când n-ar fi fost.
Mai jos e râul mare și râul mic…
Ajungem acasă, eram rupți de foame…mă ia pe mine hărnicia…baby, ce zici dacă aș face niște hot dog? Pffff…bună idee. În jumătate de oră eram cu cumpărăturile făcute și pe plită începeau să sfârâie cartofi prăjiți, să fiarbă cremwurști…din astea vegetariene, gluten-free, carbo-free, no sugar, no nothing. Pun masa, că eram hămesiți, asamblez doi hot dogi, scot prima tură de cartofi și dăm pe ei ca ultimii mâncăi… păi și în timp ce savuram noi cina asta delicioasă, ce respectă toate dietele și te face mai slab cu două kilograme după ce o înghiți, dintr-o dată pornește senzorul de incendiu.
Mno mă…da ce ai? Că nici nu e sfară mare! Habar n-ai tu cum e la mine când uit pâinea în prăjitor… Deschidem toate geamurile, poate se calmează ăsta mic și gălăgios. La un moment dat chiar se oprește. Reluăm plăcuta îndeletnicire cu mâncarea, dar pesemne nu ne-a fost dat să savurăm masa, că așa, pe la al doilea hot dog, auzim în depărtare o sirenă.
Eu “ha, ha, ha…asta e de la cartofii noștri!”
Cristi “auzi, nu te râde că la clădirea noastră vin”
Whaaaattttt? Urmărim prima mașină de pompieri cum trage în parcare. Deja îmi îngheață zâmbetul și eram ca Mona Lisa. Decât că eu nu valoram milioane, ci calculam oare ce amendă de milioane ne luăm. Ai Mihaelo, că ți-a ars ție de cartofii prăjiți! Nici nu puteai mânca o salată ca toate zânele. Nu termin de calculat că după prima mașină de pompieri, mai apare salvarea, poliția și încă o mașină. Deja eram tot mai înspăimântați. Cristi făcea disperat vânt cu perna prin cameră să nu se mai simtă mirosul, hota pusă pe putere maximă făcea o gălăgie de parcă decola Airbusul de lângă noi. Și eu în toată nebunia asta stăteam împăiată la masă, cu furculița și cuțitul în mână, coatele jos, așa cum mă învățase mami că e codul bunelor maniere și așteptam să-mi spargă poliția ușa. Deja îmi imaginam conversația:
„Da domnul polițist, eu am fost aceea care a făcut cartofi prăjiți, recunosc. Dar ce să fac, dacă i-am văzut în magazin, bate-i minunea să-i bată, că buni sunt. Am reminiscențe din facultate, ce să fac, traume adânci domnule polițist. Că atunci nu eram bogată ca acum și cartofi prăjiți were life. Îi mâncam cu ochiuri și murături. Pe lux ce mai! Luați, vă rog, luați că nu sunt reci chiar de tot…vă servesc și cu un hot dog? E vegan, gluten-free, sugar-free… sau așa cred, că nu înțeleg neam ce scrie pe punga asta. Și punga e făcută din hârtie reciclată, să știți, că am cumpărat-o de la magazinul de bogătași. Nu puteți să-mi dați doar un avertisment, trăi-ți-ar familia, să-ți trăiască, că uite ce chipeș ești! Nu poți, ha! Bine că am venit în țara voastră de toată praștia să vă cresc venitul, că nici bani de autostrăzi nu aveți, vai de capul vostru, amărâților!“
Păi și pe când conversația se desfășura pe diverse tonuri în capul meu, simt tot mai puternic un miros de fum… “baby, aici arde ceva și sigur nu sunt cartofii noștri”… ieșim pe balcon să investigăm. Ce să vezi că de la parterul clădirii în care ne aflam ieșea un fum gros de se întunecase orizontul.
„Ioai, baby, pfui ce m-am ușurat, că nu e de la noi! Nu mai contează că arde blocul, ia-ți rapid pașaportul, laptopul și hai să o tăiem de aici!“ Înșfăcăm rapid fiecare rucsacul și echipați fix cum am coborât de pe Landmannalaugar, o tăiem din apartament. La ieșirea din scară, trecem fix pe lângă mașina noastră închiriată ce sta cuminte și portocalie fix în fața incendiului și căreia, bineînțeles, că nu îi făcusem nicio asigurare.
Long story short, incendiul pornise de la un magazin situat la parterul clădirii în care eram cazați. Toată distracția a durat vreo 4 ore, timp în care ne-a înghețat dosul de frig și ne-a tremurat portofelul de fiecare dată când treceau pompierii pe lângă Dusterul nostru. Na și după 4 ore, am scăpat fără amenzi, cu mașina întreagă, cam flămânzi, că s-au dus dracului hotdogii mei dar cu o grămadă de povești de spus și învățăminte de tras…ca de exemplu să-ți faci asigurare la mașina închiriată și într-o țară ca Islanda să mănânci numai iarbă ca iepurii. Că aia nu ia foc și face bine la digestie. Pam, pam!
Ultima zi din Islanda am petrecut-o la plimbare prin coloratul Reykjavik, care numai aer de oraș nu are și am încheiat glorios la Laguna Albastră, despre care puteți afla mai multe AICI, unde am stat ca șopârlele preț de 3 ore în apa caldă și alburie. Am înecat acolo toate fricile și traumele din studenție. Și vreo 150 de euro, dar asta e altă poveste…
Dacă ți-a plăcut acest post și vrei să știi mai multe despre Laguna Albastră, Reykjavik sau alte puncte de interes din Islanda, intră pe categoria dedicată, numită chiar Islanda, poate te inspiră traseul meu.
Acest articol face parte din seria posturilor despre drumeții în afara României. Dacă vrei să te inspiri, le găsești pe toate AICI.