Din Reykjavik spre Akureyri
Îmi fac curaj și fac primul pas în afara ușilor batante ale aeroportului din Reykjavik…prima rafală de vânt îmi zboară freza de nu mai rămâne niciun dram. Al doilea vine însoțit de o ploaie rece, măruntă și tăioasă ca lamelele vikingilor, care îmi încearcă serios impermeabilitatea gecii. Nu-l mai aștept și pe al treilea, că s-ar numi că sunt fraieră și mă refugiez înapoi în clădire. Mna bine, e faină vacanța asta în Islanda, putem pleca acum acasă unde sunt 30 de grade, cer albastru și îmi stă și mie părul ca lumea? Bine, bine, glumesc, na… acum n-am plătit o cârcă de bani ca să dau înapoi la prima ploicică…
“Bitch, you stupid? asta numești tu ploicică?” Oh, damn… a început sindicatul…
“Guys, hai să facem o înțelegere… eu promit să am grijă să nu mă ud prea tare, să nu îmi rup nimic, să nu alunec, în general din astea de viață și moarte și voi îmi dați pace până acasă! Deal?”
Deal, ne deal, le dau pace, îmi iau inima în dinți și mai fac o încercare. Mna hai că nu e așa rău parcă. Ne preluăm de la închirieri Dusterul ce pare și mai portocaliu în peisajul întunecat și ploios și o tăiem la drum. Ne așteaptă nici mai mult, nici mai puțin decât o țară și 1500 km, de-a lungul a 7 zile.
Hello Islanda, te rog fii blândă!
Dusterul rulează pe șoseaua neagră și îngustă de două benzi. De o parte și de alta un peisaj selenar și întunecat, învăluit în ceața dimineții. E 8. Atât s-a putut, ce să facem. Noaptea a trecut odihnitoare și ne-a aruncat într-o dimineață cu 5 grade în care mi-am devastat bagajul în căutarea celor mai călduroase haine. Casa ce ne-a cazat, în ciuda băii pe care am împărțit-o cu încă doi locatari, a strălucit de curățenie și bun gust. Un mic dejun format din ovăz cu scorțișoară, o cafea aburindă și parcă nici frig nu mai îmi este. Bine, hai că n-am început chiar cu stângul vacanța asta în Islanda…
Ne îndreptăm spre Akureyri, unul dintre cele mai ușor pronunțabile orașe. Cu toate astea, l-am botezat Accuweather și ce să vezi că așa i-a rămas numele. Mă uit pe geam…din loc în loc căsuțe vișinii cu geamuri albe, așezate strategic în mijlocul pășunilor, bătute de marea oțelită. Totul e enervant de aranjat. Ploaia s-a oprit și trecem succesiv prin nori și ceață și cer plumburiu. Ne oprim când și când și invadăm terenurile pe care scrie private property, doar ca să ne apropiem de mare. Cai, lebede și oi la tot pasul. Caii mulți, mici, drăguți, cu pletele în vânt, lebedele gălăgioase și sperioase iar oile grase, grupate mereu câte trei…Când se termină pășunile, apare tundra în care ți se afundă picioarele și ai senzația că umbli pe nori. Pozele le facem cu greutate că trage un țug de abia închid ușa la mașină. Măcar nu mai plouă…Fiecare kilometru mai dezvăluie câte o priveliște ce ne lasă fără grai.
Aaaaaa, ia oprește să vedem ce scrie pe placa asta…Cică “Illugastadir seal watching” yeiiii! Ne asumăm un ocol de o oră și lăsăm șoseaua neagră și îngustă pe dreapta. Drumul către foci urmează marginea fiordului și înaintăm cu oceanul în stânga, nu foarte rapid că suntem pe macadam și zboară pietricele în stânga și în dreapta, ca zarurile în Las Vegas. Las-o încet Cristian, că am fost aroganți și am luat asigurare din aia moca de săraci. Și n-aș vrea să lovim mașina tocmai în vacanța din Islanda, că ne vindem casa apoi să plătim. Tragem în sfârșit în parcare. Deschid ușa…pauză. What? Mai încerc o dată.
“Baby, s-a stricat ușa, nu se mai deschide!”
“Mai încearcă, nu are cum că e mașină nouă”
Mă opintesc încă o dată și reușesc să o deschid. Pai ce să vezi că nu e stricată, doar că bate vântul de o închide la loc. Coborâm cu greu și împinși de vifor o luăm pe cărarea îngustă. Noi și încă vreo 3 fraieri, ce altă treabă n-au decât să urmărească focile în Islanda. Ne plimbăm pe marginea fiordului cu ochii în cinșpe. Pe măsură ce trece timpul, speranța de a vedea ceva scade. Mă gândesc că le-o fi frig și lor săracele pe vremea asta…atingem ultimul promontoriu și mai să ne întoarcem când ginesc cu coada ochilor o mișcare deasupra valurilor. Mă întorc încet cu sufletul la gură, la timp pentru a prinde o privire mirată și curioasă, ce dispare rapid în apă “baby, baby, o focă, uite o focăăăăăăăă!” Ne așezăm pe mal, iar ce a urmat apoi a fost unul dintre cele mai mișto momente pe care le-am trăit. Încet prima pe care o văzusem a ieșit din nou la suprafață curioasă, însoțită de încă una și încă una și încă una. Pai să vedeți voi tumbe și pupături și pleoscăituri, de zici că eram la paradă. M-a uitat Dumnezeu acolo vreo 30 de minute, că îmi era teamă să mă mișc, să nu plece. Acum, ca să fiu total sinceră, recunosc că eram înghețată și nu îmi mai simțeam picioarele din cauza poziției, așa că am rămas… Cu greu și la propriu și la figurat, m-a luat Cristi de acolo.
După fiordul cu focile, am revenit la drumul îngust, asfaltat și negru, la timp pentru a prinde câteva raze de soare pe după munții de lângă Accuweather-ul cel în care stopurile sunt în formă de inimioare, casele puține și albastre și lumea mănâncă înghețată.
Dacă ți-a plăcut acest post și vrei să știi mai multe despre vacanța mea în Islanda, intră pe categoria dedicată, numită chiar Islanda.
Circuitul parcurs în această zi îl regăsești mai jos.