Matagalpa și patria cafelei
Cu o seară înainte adormisem ca eroina la 9.30. Dar deși îmi programasem un somn de minim 12 ore ca să recuperez cele 24 nedormite dinainte, nu s-a potrivit defel socoteala. Pe la 5 jumătate, o combinație de căței lătrători, cu păsări piuitoare, mi-au dat trezirea. Am vrut, n-am vrut, I was up! Dau un ochi afară să văd și eu cum e, că ieri seară fuse beznă. M-a izbit lumina…OMG! Da zău cine a aprins toate becurile la ora astaaaa? Că la noi, la 5 e așa, o semilumină caldă, cu filtru de sepia. Să nu mai vorbesc de căldura la care sinceră să fiu nu mă așteptam ținând cont de ora matinală. Damn! Dacă la 6 dimineața e așa, ce mă fac la 1?!!! Bine, bine, hai Mihaelo că nu mori tu din 20 de grade în plus și câțiva lumeni pe pupilă!
Mai încerc o dată uitătura pe geam și mi se dezvăluie un oraș destul de viu pentru ora 6 dimineața. Destul de multă lume pe stradă, cu diverse îndeletniciri, clădiri joase, majoritatea cu garduri înalte și porți la fel de înalte. Ok, nimic spectaculos până acum. Deja curiozitatea îmi pompa adrenalină și nu mai aveam stare în cameră. În trecere spre baie, dau un ochi spre patul matrimonial cu coloane, ce ieri trecuse totaaal neobservat și îmi dau seama de ce nu mă întâlnisem deloc cu Cristi prin el… păi e atât de mare încât încap toate Kardashian-ele în el în același timp… sper că nu ne-au taxat ăștia pe centimetru pătrat de pat, că parcă pe Booking nu arăta chiar așa. Pun capăt șirului dezlânat de gânduri și trec urgent la duș. Îl bag și pe Cristi în priză și pe la 7 eram în sufrageria pensiunii, gata pentru micul dejun. Da, da… am zis bine sufragerie. Mă uit la decor, începea să îmi placă. Mobilier masiv, colonial, din lemn de mahon, sculptat. Pereții foarte colorați, peste tot tablouri puerile, balansoare și ventilatoare.
Vine doamna cu micul dejun, din nou adresez în minte o rundă de mulțumiri Antenei și Pro Tv-ului pentru telenovele și ne punem pe mâncat. Trebuie precizat că mâncarea tradițională este extrem de gustoasă în Nicaragua, însă destul de limitată ca opțiuni. Mai exact, bagi mare Galo Pinto (adică orez cu fasole și ceva cuș, cuș) carne de pui, ouă, și cele mai bune fructe pe care le-am mâncat vreodată. Pâine rea și dulce, cafeaua multă, neagră, fără zahăr și fierbinte. Și totul nesărat… mamă, da ce sănătos trăiesc ăștia… așa cevaaaa…
Terminăm de mâncat, îl întrebăm pe patron, unde putem schimba niște bani, ne trimite domnul la banca Lafise, pe care o și găsisem pe Google Maps, la 5 minute de mers pe jos. O luăm la pas atenți la tot ce se întâmplă în jurul nostru. Deja era în jur de 8 și soarele ne bătea destul de nasol în cap. Peste tot firme de pază, peste tot paznici. Mamăăăă, zic, da chiar așa avuți sunt ăștia de le trebuie atâta pază? Că cu infracționalitatea stau destul de bine, adică e redusă, sau cel puțin așa zicea pe net…
Ajungem la bancă. Ne întâmpină unul cu o pușcă maareeee și ne întreabă ce vrem. Îi explic, ne controlează cu un aparat din ăla ca în filme dacă avem arme, ieșim curați la verificare, că în continuare nu îmi găsisem cuțitașul și oricum nu aveam unde să îl dosesc, că eram în rochie și ne poftește înăuntru. Mai trecem de o verificare printr-o poartă ca la aeroport, ieșim și de acolo curați, ne întâmpină alt domn cu o pușcuță mai mică care ne invită la casierie. 5 case, toate pline. Procesul merge rapid, schimbăm banii la un curs destul de bun, trecem prin același proces și la ieșire și gata.
La întoarcerea spre hotel, vedem noi că se cam uită oamenii la noi mai ciudat, dar mno… mă gândesc că suntem noi mai frumușei…Ne luăm bagajele, mașina and we hit the road! Direcția, nordul țării, patria cafelei și orașul Matagalpa.
Acum să nu vă închipuiți că urma să facem 5 zile până acolo, că nu e o țară foarte mare. Din Managua până în Matagalpa faci vreo 2 ore, maxim 3. Intrăm din nou în traficul cu claxonări, cu care ne obișnuiserăm deja și ieșim din capitală. Șoselele bune, că nu sunt făcute de foarte mult timp și probabil pe la ei nu a lucrat Impregiglio și sigur nu au costat miliarde de EURO și drepte. Da drepte frate, știi cum… nici o curbă. Te duci drept până nu mai poți. Cai și vaci la tot pasul. Și pe șosea și pe lângă. Vorba ceea… la toată casa calul și vaca. Și copii. O groază de copii. Damn, da productivi sunt! Am citit apoi că e interzis avortul la ei… Aaaaaa, așa se mai explică! Îți dai seama, că la 12 ore de beznă, te plictisești… ce să tot faci atâta… dormi, dormi, da nu poți să dormi așa mult…
Relieful destul de arid, nu chiar cum mă așteptasem. Toți copacii uscați ca trestia, însă mulți înfloriți, ca în toiul primăverii. Ciudată țară…Eram puțin dezamăgită că mă așteptasem la ceva mult mai verde, dar mă trosnește că în aprilie, noi de fapt eram la sfârșitul sezonului secetos. Adică după 4 luni de 38 de grade la umbră, fără ploaie, ce voiam și eu? Gazon, ca-n Scoția?
În piața centrală din Matagalpa e un deliciu și de musai să te așezi pe o bancă și să te zgâiești la oameni. Dacă ai și un obiectiv ca lumea cu tine, poți să pierzi ore în șir. Ceea ce am și făcut. Am găsit o băncuță mai retrasă și m-am uitat la tineri care încă mai lustruiesc pantofii trecătorilor pentru 20 de cordobas, la vârstnici care joacă cărți, la fetițe în uniformă care se hârjonesc în apa unei fântâni. Femei care vând fructe pe stradă și probabil asta e principala sursă de venit, sau trecători ca mine care cască gura la spectacolul fenomenal al vieții. Care se întâmplă tot în stradă. Am stat și am savurat o cafea și un fresh la un canadian care se mutase în Matagalpa de 5 ani. Foarte senin, foarte zâmbăreț, ne-a explicat că s-a mutat aici pentru că viața e mai relaxată. You earn less, you spend less. Banii nu contează, încă… atât de mult.
De acolo am încercat să ajungem pe o rută care ne-ar fi dus în maxim 2 ore până la un punct de belvedere deasupra orașului, însă era deja târziu și ne-am mulțumit cu priveliștea de la fața locului. Am plecat din Matagalpa în jur de 3, direcția Las Penitas, pe malul Pacificului. În drum, cât vedeai cu ochii plantații de cafea, trestie de zahăr și orez. Platforme de beton imense, pe care tineri cu zâmbetul până la urechi vânturau boabele verzi de cafea. Și revenim la vaci și cai…Și peste tot spectacolul acesta de șosele perfect drepte cu asfalt negru, copaci uscați și un cer de un albastru desăvârșit, se așternea un apus de un portocaliu absolut.
Acest articol face parte din seria Nicaragua. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi aici.
My favourite: ” O groază de copii. Damn, da productivi sunt! Am citit apoi că e interzis avortul la ei… Aaaaaa, așa se mai explică! Îți dai seama, că la 12 ore de beznă, te plictisești… ce să tot faci atâta… dormi, dormi, da nu poți să dormi așa mult…”z😁😉