Prin Munții Latoriței – traseu ușor de iarnǎ pe Vârful Puru

Munții Latoriței – când 100 de metri par 2000

Se dau următoarele pretenții: să fie soare, să fie zăpadă, nici prea puțină, dar nici prea multă ca să pățim ca în Cindrel, să fie cu priveliști, să nu fie foooarte departe, să nu trebuiască să urcăm prea mult, că de, avem și noi o vârstă, să fie unde nu am mai fost… mna, ia-le pe toate, Mihaelo, și hai cu soluția. Învârt harta de o ia mama zmeului pe toate părțile… Retezat? Nope. Parâng? M-am plictisit. Cindrel? Are Cristi o problemă. Bucegi? Departe. Apuseni? Nu e zăpadă. Făgăraș? Are prea multă și o ia la vale… Hm… Păi ce-o fi cu munțișorii ăștia de lângă Parâng? Și brusc îmi amintesc toate turele în care citisem despre ei. Latoriței, aham? Păi ia să vedem: zăpadă – check, soare – check, urcăm cu gondola, deci lene – check, Lacul Vidra e dedesubt, deci priveliște – check, 2 ore jumate până acolo – distanță – semi-check. Acum unul din un milion poate fi la jumate, nu? Hotărât și făcut! Traseu spre Munții Latoriței it is, mai exact de la capătul tronsonului 2 al telegondolei până pe Vârful Puru și înapoi, deasupra Lacului Vidra.

De ajuns am ajuns mai rapid decât credeam, că ne merge gura ca mașina de tăiat iarba, mai ales dimineața. Soarele l-am bifat undeva pe după Petroșani, că până acolo fuse o ceață de îmi băgam degetele în ochi. Mașini multe și nu prea, parcare etajată ca în Vest, lume veselă și colorată. Îmi îndes noile rachete în rucsac, de data asta în cel mare ca să îmi încapă, ne grăbim să prindem gondola și în maxim 15 minute eram sus. Pfuuuuuiiiiii, ce grozav e. Îmi lucesc ochii ca luminile de Crăciun când tocmai ai schimbat bateriile la instalație. Dreapta e mărginită de linia înzăpezită a Parângului, stânga de Lacul Vidra, iar vârfurile molcome ale Latoriței se înșiră în fața noastră ca la spectacol. Doamne, dar inspirată mai sunt câteodată! 😊 Simt cǎ traseul acesta din Munții Latoriței mi se va lipi de suflet.

Eu: „Păi pare tare ușor, uite urcăm, coborâm și apoi urcăm iar și gata! Îl facem rapid!”
Munții Latoriței: „Bitch, please!”

Traseul, care nu prea e un traseu marcat, începe de pe Vârful Miru, unde e capătul telegondolei, și urmează o coborâre ușoară, ce la urcare nu a fost tocmai atât de ușoară, într-o șa. Pe coborâre, numai bine ne-am ambientat cu rachetele ce necesită un ușor exercițiu, nu de alta, dar să nu apari ca o rață în pozele de Insta. Și ne-am dat seama că, oricât de mult debit avem la vorbit, dacă nu ne oprim, n-avem nicio șansă să ne înțelegem din cauza scârțâitului zăpezii. Adică a fost cam așa:

– „Karinaaaaa, jshdg jhdgkhhahjd.”
– „Ceeeee?” (ne oprim)
– „Ce tare scârțâie zăpada!”
– „Aham.” (pornim)
– „Jshgasd csjhkjsgjdhgskjh.”
– „Ce-ai zis?” (oprire)
– „Oare nu exista rachete silențioase pe pernă de aer?”
– „Păi nu, că atunci le-ar zice amortizoare, nu rachete.”
– „Ahahaha.” (scârț, scârț, pornim)
– „Cristi, ksdjhdjkcbs,mb,jhdsjhdcsjc.”
– „Nu înțeleg.”

Oh, man! Ajung la concluzia că ori tăcem, ori mergem, dacă nu vrem să ajungem la sfântul așteaptǎ pe Vârful Puru.

În curând, luăm o pauză de la dat din gură, că am început o urcare ușoară, ce pe zăpadă nu e tocmai ușoară, până pe Vârful Zǎnoguța. Pe Zǎnoguța am pus de-o pauză de hidratare, zahăr și alte povești. Ne-am întins la soare ca șopârlele și am început să debităm tot felul:
– „Auzi, îți dai seama ce mișto e la Everest Base Camp? Că și ǎia stau fix ca noi, cu zăpadă, soare, doar că în fața lor se mai ridică încǎ 3 km de munte.”
– „Daaaa, Mihaelo, ai dreptate, e singura diferență: ǎia 3 km de munte în plus, în rest e fix ca la EBC.”
– „Hi, hi! Dacă eu așa mă simt, ce vă băgați voi!”

Pe Zǎnoguța fuse atât de fain, încât am pierdut un omuleț din grup, care a decis că n-aaaaareeee chef să mai coboare 100 de metri, doar ca să îi urce la loc. Așa că, în formulă restrânsă de două zâne, i-am dat mai departe. Urmează o coborâre la fel de lină, apoi o curbă tare frumoasă de nivel pe sub Vârful Puru. Ajunși cumva în coasta lui, am continuat preț de jumătate de oră până aproape de Șaua Pietrile, poticnindu-ne unde zăpada mai crea probleme, mai alunecând, unii – dar nu dăm nume – însă, per total, am fost întregi.

–„Auzi, dar uite ce aproape e vârful! Ai chef să urcăm?”
– „Sigur, hai.”

Îi dau rachetǎ la deal. Mergea cum mergea, mai nasol era când dădeam de boscheți peste care se așternuse zăpada, unde mi se afunda piciorul vreo 20 de centimetri. Karina renunțase de ceva timp la ele și părea că are mai mult spor ca mine. Încă 10 minute, doi plămâni scuipați afară, vreo trei scufundări și gata!

–„Miha, dacă ajungi tu prima, zi-mi dacă mai merită să urc!”
– „Uaaaa, hai că merită!”

Jos, lacul se întindea albastru, mărginit de zăpadă și brazi, poleit de soarele de iarnă. Pffff, hai că nu e rău. Facem pauză de 5 minute pentru câteva poze total nereușite, că nu suntem niciuna foarte talentată, fixare de rachete – unele pe rucsac, altele în picioare – și hai înapoi, că se oprește gondola și rămânem atârnate pe aici. Coborârea a mers ca-n brânză, a urmat o urcare în care ne-am oprit de vreo trei ori și, nu în mult timp, l-am recuperat pe Cristi de pe Zǎnoguța.

De pe Zǎnoguța, încă o coborâre în care fiecare ne-am fi dorit alt echipament – unii schiuri de tură, alții splitboard, sau unii chiar o pungă. Acum are rost să vă zic că cei care și-au dorit pungă chiar au obținut-o? Sau că chiar au încercat să se dea cu ea? N-a prea mers, că era din aia de sandvișuri și nu-i încăpea decât o bucă, așa că s-a revenit la rachete, care acum, după o zi de soare, se afundau mai abitir ca de dimineață.

Mno, și dintr-o poveste în alta, am ajuns la urcarea spre Vârful Miru, unde era telegondola, moment în care am simțit că mă ia cu un răuuuuuuț și că văd stele verzi. Posibil să nu mă fi ajutat faptul că nu prea bǎusem apă, sau că nu prea mâncasem, sau poate, doar poate, să mă fi încurcat răceala ce îmi dădea târcoale de ceva zile. Long story short, am dobândit cei vreo 120 de metri până pe Miru tare greu. Făceam 20 de pași, mă opream. Iar stele verzi, iar 20 de pași, iar mă opream. Și asta în condițiile în care bezmeticii ăia de la telescaun tot ne amenințau prin boxe că la „și 45 e ultima coborâre”. V-am zis eu la început că s-a schimbat ierarhia, da? Păi fix așa a fost.

Și când credeam că am ajuns, mai erau 50 de metri, de parcǎ muta cineva muntele. După lupte eroice, mai exact eu, ne-am prăbușit la baza gondolei, care încă funcționa!

„Aleluia! We are done!”

“Auziți…eu aș mânca un kürtös…voi?”