Vârful Omu – din ciclul iarna nu-i ca vara
Mă uit la ceața ce dansează în straturi deasupra telecabinei… Oare o fi soare sus? Oare bate vântul? Oare cât e de frig? Oare am timp să ajung până pe vârf? O fi lume? Dracul m-a pus să vin singură?… Dacă sunt urșii organizați în sindicate aici? Dacă nu e practicabilă șaua de vară? Dacă… o bătaie blândă pe umăr îmi întrerupe șirul dezlânat de scenarii apocaliptice și domnul ce conduce telecabina îmi arată zâmbind un ciopor de capre negre agățate ireal parcă de stâncile pe lângă care trecem.
OMG, OMG, OMG! Îmi vine să sar ca un iepure și simt dintr-o dată că va fi o zi bună. Ceața începe să devină tot mai subțire pe măsură ce urcăm și, dintr-o dată, de parcă ar fi apăsat cineva întrerupătorul, se face lumină. Soarele strălucește cu o mie de raze pe un cer absolut albastru.
O hurducătură marchează faptul că am ajuns și mă înghesui să dau buzna afară. Puțini suntem cei care am urcat atât de dimineață și, în platoul înghețat și alb, pare că suntem și mai puțini. Îmi ia 5 minute să mă orientez și să îmi iau direcția. Banda galbenă, da? Cică 2 ore până pe vârf? Hm… Nu o fi rău. Fac calculul urgent. Teoretic mă încadrez și, dacă nu o lălăi foarte mult, la 5 sunt în Alba. Mândră de mine și de planurile mele mărețe, o iau avântat spre Babele. Realitatea îmi va dărâma total aroganța asta, dar mna, aveți puțintică răbdare 😊 Aaaaa, nu v-am spus de traseu, așa e? Păi planul era ca, în drumul de întoarcere din București spre Alba, să mă opresc la Bușteni, iau telecabina până la Babele și de acolo fac un traseu spre Vârful Omu și retur. Poate, doar poate, dacă merge repede, o buclă mică spre Crucea Caraiman (vrabia mălai visează). Cam ăsta era planul când am plecat la 6 din București, eu și tiriștii.
Revin… această variantă de traseu spre Vârful Omu e tare bine semnalizată, din 50 în 50 de metri cu stâlpi înalți, să-i vezi din avion. Trec prima dată pe lângă Babe, aproape fără să le acord atenție, atât eram de încântată cât e de frumos. Bine, bine, era cea mică. În curând ajung la Sfinx… ammmm, asta e tot? Păi e tare pitic… în mintea mea era cel puțin de trei ori mai mare. Și îi ieșeau flăcări pe ochi când arunca cineva vreo hârtie. Și îl și trăsnea pe acel neghiob. Dar, desigur, asta era doar în mintea mea… în realitate Sfinxul e o bolostâncă ce seamănă cu un profil uman doar dintr-o parte. Este fotogenic doar pe dreapta, cum ar veni. Fac două poze Sfinxului și plec repede că trăgea un vânt pe lângă el, de nici nu mă mir că ce vedeam e forma finală a crivățului ce bate pe aici de milioane de ani.
Imediat după Sfinx apare Cabana Babele, închisă acum, unde mă și opresc să halesc ceva, că eram cam amețită. Recunosc că n-au fost de ajutor cele 5 ore de somn și nici învârtitul la 6 dimineața printr-un București gri și adormit. În timp ce îmi savurez lipia cu ce mai găsisem să pun în ea, stau să judec de mă duc până pe vârf au ba. Zăpada nu e multă, că se ițește și iarba pe alocuri, însă e adunată pe cotloane și cărări astfel încât faci doi pași normali și al treilea intră până la genunchi. Hai că mă duc cât sunt confortabil și văd eu. Și, în timp ce cugetam eu așa, cu Baba mare în dreapta și Sfinxul privindu-mă arogant cum șed, trece pe lângă mine, destul de împlântat și echipat, un domn cu pantaloni vișinii, într-o direcție pare-se comună cu ce ținteam eu. Îl privesc cum ia avans rapid pe marcajul cu banda galbenă. Hm… înghit rapid ultimele îmbucături, mulțumesc providenței că mi l-a scos în față, și o iau după el să văd de are habar de ce face. Long story short, a fost o decizie tare bună asta cu pauza, pentru că “mr pantaloni vișinii” (nu știu cum îl cheamă) a rupt zăpada pentru mine și tare ușor mi-a fost apoi, că măcar vedeam unde s-a afundat el și evitam. Nu știu cine e domnul, dar îi mulțumesc pe această cale și promit că dau o bere sau o cafea dacă mă contactează, în semn de recunoștință.
Traseul urmează un platou tare frumos, unde în permanență în stânga ai Vârful Obârșiei, ce nu prea seamănă cu un vârf, că e cumva tăiat, dar tot frumos e, iar zăpada asta îl făcea și mai arătos. Nu mă pot abține să nu fac un milion de poze. Sunt singură, dar nu chiar, căci în fața mea, departe, e domnul în vișiniu, iar în spatele meu vreo patru tineri, care nu cred că vor urca până sus la cum sunt echipați, deși ziua de azi îmi va contrazice toate crezămintele. Pun pas după pas pe poteca nou formată încercând să evit afunzișurile, deși uneori e cam dificil, și mai iau zăpada la gleznuțe, căci, deși îmi ancorasem pantalonii de bocanci, mai sărea uneori siguranța. Oare de ce nu mi-oi fi luat parazăpezile? Și nici rachetele nu erau chiar de lepădat… În timp ce îmi fac inventarul chestiilor ce mi-ar fi făcut viața mai ușoară, mă petrec cu un domn ce împingea cu sârg o bicicletă. Fac ochii mari, că asta e o premieră, dar apreciez nonconformismul, îi zâmbesc:
— Merge treaba?
— Merge mai greu pe aici, până în Șaua Șugărilor a fost bine.
— Spor să ai!
Și, în timp ce se depărtează, mă întreb pe unde, naiba, o fi urcat cu bița atât de devreme. Că în cabina de Bușteni nu era și, oricum, venea din direcția vârfului. Doamne, numai întrebări existențiale am în hike-ul ăsta.
Destul de rapid și fără alte întâlniri notabile, ajung în Șaua Șugărilor, unde rămân copleșită de atâta frumusețe. Marea de nori e până aproape de creastă și bolborosește în valuri micuțe. În stânga mea se înalță Colții Obârșiei, în față se ițesc Acele Morarului printre nori. Le admir de la depărtare, că de foarte aproape puțin probabil să o fac vreodată. Trag și două selfie-uri nereușite. Ocazie cu care reușesc să îmi scap telefonul în zăpadă și o tai mai departe.
De aici cărarea o ia fix în sus pe piciorul Colțului Obârșiei, preț de vreo 5 minute probabil pe vară. Acum s-au făcut 15. Dobândită bucățica asta, ce a scos untul din mine datorită zăpezii care, a dracului, cum se adunase pe aici, am intrat direct în CERDAC și fac ochii mari, că înțeleg și eu de ce îi spune așa. Păi cum să-l cheme altcumva, dacă fix așa arată? Ca un cerdac? De aici se vede clar Vârful Omu și poteca de vară ce trece sinuos pe sub Vârful Bucura Dumbravă. Mă simt ca într-o căldare, cu Valea Cerbului la picioare, apărată de vârfuri molcome. Ginesc undeva în abrupt un ciopor de capre negre, netulburate de existența mea. Mai bag două poze, ocazie cu care îmi îngheață mâinile, că aici nu prea bătea soarele. Bine, Mihaelo, hai că mai avem un pic.
Din Cerdac, o mică coborâre și mult mai multă zăpadă decât estimasem. Și oameni, însă în curând înțeleg și de ce – păi aici e intersecție de trasee (banda galbenă de traseu spre Vârful Omu dă în banda albastră ce urcă de la Peștera) și probabil o fi mai mișto traseul dinspre Peștera. Îmi pun un reminder pentru la vară, că pare tare interesant, și până atunci încerc să găsesc o modalitate mai omenoasă de a coborî în Șaua Cerbului, că tot ce văd e un horn cam abrupt pe unde nu văd să se fi aventurat careva. Găsesc în curând o cărare mai domoală și, în maxim 5 minute, ajung la o stâncă tare ciudățică ce indică intrarea pe Șaua de Vară. Mă uit pe hartă: cică e Stânca “La Porumbelul” – păi porumbei sunteți voi, cei care ați numit-o, că seamănă cu orice mai puțin cu un porumbel. Imediat după Porumbelul reinterpretat, dau și de o placă pe care scria că mai am 30 de minute de traseu până pe Vârful Omu. Mai crede naiba minciuni din astea, cu zăpădocul până la genunchi. Soarele e sus și bate tare pe Șaua de Vară, drept urmare, unde aveam senzația că e teren stabil, stai să vezi cum mă duceam vreo 20 de țanti. Long story short, cele 30 de minute au fost fix 43, că m-am uitat la ceas.
Pe vârf, care nu prea seamănă cu un vârf, că are și cabană, și stație meteo, și antene, m-am prăbușit lângă o piatră și mi-am dat 15 minute răgaz de hodină, poze, admirat și ceva total nesănătos cu zahăr, că vedeam steluțe roz. Și verzi. Și albastre. Pfuiii, frate, știam eu că iarna nu-i ca vara, dar nici chiar așa. Mă uit la ceas. Făcusem aproape dublul timpului estimat între Babele și Omu.
Bine, acum recunosc că am lălăit-o maxim pe urcare, dar ce să și faci când e așa fain la munte? Îngurgitez rapid glucoza, îmi strâng căciula pe cap, mai bombăn o dată că nu mi-am luat parazăpezile și îi dau la vale, de data asta fără pauze, să prind cabina de 4. Undeva în Șaua Cerbului, mai dau de vreo câțiva întârziați ce încercau să urce, dar îi descurajez rapid, dacă nu aveau chef să rămână atârnați și să coboare ad cizmă (că bocanci n-aveau) până în Bușteni. Urmează rapid Cerdacul, Șaua Șugărilor și frumoasa curbă de nivel pe care traversasem dimineață. Aici mai fac o pauză, că prea bine stăteam cu timpul și prea auriu se ducea soarele la culcare.
Fix după 5 ore și 34 de minute, 13.97 km, 470 de metri urcați și multiple bombăneli la adresa mea și a zăpezii, am ajuns la telecabină. Și, în timp ce așteptam să vină, mă întrebam de ce am așteptat oare atât să mă întâlnesc cu Bucegii? Că pare-se că ne înțelegem… cât de cât…
Rezumat traseu Vârful Omu de la stația telecabinei Bușteni – Babele
- Tură de o zi
- Data parcurgere – noiembrie 2024
- Dificultate – mediu
- Timp parcurgere – 5H 34 min dus întors, cu pauze multe
- Distanță – 13.97 km
- Are porțiuni periculoase sau abrupte – nu sunt porțiuni expuse, însă în condiții de iarnă cu strat de zăpadă consistent a se evita zona La Cerdac și șaua de vară de sub Vârful Bucura Dumbravă
- View – traseu integral în gol alpin pe platoul munților Bucegi
- Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă și impermeabili. Dacă traseul se face pe timp de iarnă – echipament specific – colțari pentru bucățile cu gheață, parazăpezi, etc.
- Sursă de apă – pe timp de iarnă doar la Cabana Babele și Omu
- Diferență de nivel +470/ – 470 m
- Tip traseu – liniar cu start și retur pe bandă galbenă
- Cum ajungi – din Alba Iulia – Bușteni (telecabina Babele) – De la stația telecabinei se urmează indicatorul bandă galbenă pe curbă de nivel până în Șaua Șugărilor. Din Șaua Șugărilor continuăm tot pe bandă galbenă, până în Șaua Cerbului. Din Șaua Cerbului acest traseu pe Vârful Omu poate fi urmat pe poteca de vară pe sub Vârful Bucura Dumbravă (marcaj bandă albastră) sau pe cea de iarnă (marcaj bandă roșie).
- Aplicații utilizate – Munții Noștri, Mapy
- Semnal telefon – da
- Harta o regăsiți AICI pe aplicația Munții Noștri sau mai jos pe MAPY
- Vă rog să studiați condițiile meteo și recomandările Salvamont, înainte de a purcede la drum
Dacă ți-a plăcut acest articol despre traseul spre Vârful Omu și te interesează mai multe articole de acest fel, te poți inspira de AICI.
Tu ai făcut vreo drumeție în Munții Bucegi? Povestește-ne experiența ta în comentarii și dacă îți plac aventurile în natură, nu uita să te abonezi la blog pentru mai multe povești interesante! Promit să nu te dezamăgesc!
Minunat traseu…de iarna ❤️
Mă bucur că v-a plăcut!