New York e despre zgârie nori și americani cu dinții drepți
Am ajuns tare bine pe ruta Milano – New York și vreau să le dau o notă de 10 cu steluță celor de la Emirates cu al lor AIRBUS A380. A fost cel mai confortabil avion cu care am zburat vreodată. Spațiu mare între scaune, nici nu am simțit când a decolat sau aterizat, în plus ne-a ieșit din nou șmecheria cu rezervatul scaunului de la geam și de la margine, așa că am stat doi pe trei scaune. Bonus, am trecut pe deasupra Mont Blanc-ului și l-am văzut așa mai pe jumate, că aveam loc la aripa, care la avionul ăsta e cât ditai stadionul și priveliștea e mai cu pauză.
Am aterizat seara pe la 7, am stat o grămadă la emigrări să ne verifice dacă venim cu gânduri de pace și fără bombe în bagaj și după o suită de tren, metrou și talpă am intrat după vreo două ore în hotel. Unde am avut noroc cu domnișorul de la intrare care ne-a dat o “quiet room” la cererea expresă a subsemnatei, aspect de care am beneficiat urgent cu un somn neîntrerupt până pe la 5 dimineață.
Pe la 9 eram în stradă. Nu îmi propusesem pentru excursia asta nimic din punct de vedere al obiectivelor. Nu vroiam să văd nici Statuia Libertății, nici să merg pe Elis Island, nici să văd World Trade Center și nici să mângâi taurul de la Stock Exchange pe biluțe. Vroiam să simt New York-ul din filme. Să beau cafele mari la cafenele de pe colțuri de stradă, să mă pierd în mulțimea de oameni, să mă plimb prin Greenwich Village și prin Central Park, să merg la muzeu duminică și să savurez orașul. Ce am și făcut, de altfel.
Primele impresii din New York: toți americanii au IPhone, căști Apple, smartwatch și dinții drepți. De vezi unul cu căști cu fir sau dinții strâmbi, sigur e în vizită. Oricum treaba asta cu dinții m-a frapat atât de tare încât ajunsesem să mă uit după lume pe stradă, da de, da de văd unul care să sară din tipar. Vezi de treabă! Parcă sunt trași la xerox. E ca în filme, toți grăbiți, încălțați cu adidas și costum, cufundați în lumi paralele, separate de cea reală de căști și telefon.
Ne împlântăm în mulțime super entuziasmați. Trecem de bursă și de mulțimea care se înghesuia să facă poze cu taurul, o luăm pe Broadway, care parcă nu arată ca în filme, iar apoi am pierdut șirul străzilor mai mult sau mai puțin cunoscute. Poposim într-un părculeț unde e plin de veverițe. Se vede că suntem turiști, că suntem singurii încântați de ele. New York-ezii trec în grabă și nici nu le mai văd. Zâmbesc în schimb amuzați la încercările mele de a chema una mai aproape. Chestie care mi-a reușit, dar a venit așa repede și avântată, că m-a luat teama de un atac neprevăzut și am anulat misiunea în timpul derulării. Io știu, dacă mă muscă și au ceva rabie? Vorba unui serial “ a squirell it’s just a well dressed rat”.
Lăsăm în plata lor veverițele și ne uităm în jurul nostru. Mă uit în sus la clădiri și mă doare gâtul de cât de tare trebuie să mă contorsionez să le văd capătul. Mică dragă, da ce blocuri mari au ăștia aiceaaaaa… Oare se vede fain de sus? Continuăm periplul pe străzi, prin mulțime, în miros de pretzel și hot dog. Hai să ne luăm și noi un pretzel din ăsta. „4 dollars sir!” Cââââââât? Bată-l minunea de covrig, că nu a mâncat neam de neamul meu covrigi așa scumpi. Mno bine, nu mor eu din 4 dolari. Pe Cristi l-au luat nervii prima dată că a crezut că l-a prostit vânzătorul. Nu-l prostise, doar că sunt tare scumpi covrigii pe aici. Ne purtăm pretzelul de parcă e poleit și parcă nici nu mi-l mai trebuie. Mi-l duc acasă și mi-l conserv, cum făceam cu hârtia de ciocolată pe vremuri. Iar când oi avea 80 ani și o să fiu senilă va trebui să mă uit prin poze să îmi amintesc de ce mama naibii am un covrig înflorit între foile din cartea de prăjituri.
Cu pretzelul la loc de mândrie în mâna, navigăm în zgomot de sirene și claxoane printre clădiri la care nu le vezi vârful. Încet, încet ne îndreptăm înspre Soho, un cartier mai răsărit unde aglomerația dispare ușor, clădirile nu sunt așa înalte și apar boutiq-urile de lux, în care numai dacă intri te taxează cu 100 de dolari respiratul. De îndrăznești să strănuți, ai pus-o că ți-au dat gaură la card. Glumesc, dar oricum adevărul nu e prea departe.
Găsim o cafenea la un colț de stradă și intrăm să savurăm o prăjitură și eu un ceai, că zău tare rea e cafeaua la oamenii ăștia. Nu au și ei, în tot orașul asta mare, de unde să cumpere un espressor… Așaaaa ceva… Savurăm ceaiul și prăjitura, îmi mai dau un check-in pe Facebook, să mă urască dușmanii și hai înspre Greenwich Village.
