La 3 ore de Kyoto: Ine și legenda timpului suspendat pe apă

Am ajuns la satul Ine și casele Funaya după un drum infernal de aglomerat în care, în loc de 2 ore, am făcut fix 3 și, desigur, ca și la Fuji, am vizitat toate 7-Eleven-urile de pe drum. Mna, partea faină a fost că mergi mult pe lângă apă, ceea ce îți ajută ușor răbdarea. La Ine te-ai cam prins că ai ajuns când începe o coadă de mașini și nu mai ai unde parca. Acela poate fi momentul în care să decizi să cauți loc de parcare. Aaaa, stai puțin că nu v-am spus despre Ine, așa e?

Imaginează-ți că vii dinspre munții abrupți, pe drumuri de piatră, într-un loc unde uscatul pare că s-a terminat brusc și s-a predat mării. Timp de secole, Ine a fost izolat, ca o perlă într-o scoică închisă de relief, unde singura cale reală de comunicare era barca. Când ajungi în sfârșit la malul golfului, ai senzația că ai pășit într-o altă dimensiune: în fața ta, cele 230 de case funaya nu doar că stau pe mal, ci par că plutesc de-a dreptul pe apă, într-o aliniere perfectă ce se întinde pe kilometri întregi.

Totul a început în perioada Edo, dintr-o nevoie pur practică. Pescarii din Ine aveau nevoie de un adăpost pentru bărcile lor prețioase de lemn, dar spațiul dintre munte și mare era aproape inexistent. Așa că au făcut un pact ingenios cu golful: au ridicat casele pe piloni, direct deasupra apei. Parterul a devenit un garaj umed, plin de plase și miros de sare, în timp ce etajul a rămas familiei pentru locuit.

Te întrebi, firesc, cum de nu le mătură nicio furtună sau de ce nu sunt inundate la fiecare flux. Secretul stă în Insula Aoshima, un bodyguard natural care stă la intrarea în golf ca un dig uriaș, transformând marea furioasă într-un lac de o liniște nefirească. Din acest motiv, în Ine nu există maree mari, iar apa rămâne o oglindă de smarald care permite caselor să stea la doar câțiva centimetri de suprafață.

Localnicii spun că Ine este, de fapt, poarta către un alt tărâm, fiind locul de naștere al legendei lui Urashima Taro, pescarul care a salvat o țestoasă și a fost invitat în Palatul Dragonului, sub ape. Se spune că atunci când s-a întors în sat, crezând că au trecut doar câteva zile, trecuseră de fapt sute de ani. Privind casele care plutesc, ai exact aceeași senzație de timp suspendat.

Dacă te pierzi pe ulița îngustă din spatele caselor, vei descoperi liniște. Turiștii sunt concentrați în capătul satului, în jurul principalului debarcader, dar rar se abat de la zona respectivă. Vei trece pe lângă case mai vechi și mai noi, dar care arată tot ca cele vechi, cu găleți roșii la porți. Pentru stingerea incendiilor, am aflat ulterior. Copaci mici, care nu sunt bonsai, dar sunt tunși ca bonsai și o ordine fix pe sufletul meu. Desigur, poate și o mică distilerie condusă de o femeie curajoasă, care a recuperat un soi antic de orez negru pentru a crea Ine Mankai…

Deși este supranumit „Veneția Japoniei”, este foarte departe de Veneția, singurul punct comun fiind structurile deasupra apei. În rest, îmi pare că n-au vreo legătură. De ai chef, treci de sat și mergi până unde se termină drumul. Vei ajunge pe un mal stâncos de unde poți vedea apusul în liniște. Îmi dai o cafea mai târziu.