Keraton și Taman Sari – despre palate și Instagram
În sfârșit o trezire la ore de oameni normali… Adică în jur de 7, că oricum nu puteam dormi mai mult. Azi avem în program o lălăială prin oraș, care include în funcție de timp, palatul regal Keraton și palatul pe apă, Taman Sari. În a două parte a zilei, un tur pe bicicletă în zona rurală din jurul orașului, la care era cât pe ce să renunțăm, datorită lenii 🙂 Bine că n-am făcut-o 🙂
Ne bucurăm de un mic dejun ca la carte și o cafea prelungită. Comandăm un GRAB și hai la palatul regal. Intrarea costă 15.000 IDR de persoană, plus încă 1.000 IDR dacă vrei să faci poze. Nu e foarte impresionant. Cam ca la Sala Unirii din Alba Iulia 🙂 doar în stil indonezian. Multe documente și poze de când a fost declarată independența față de japonezi, în 1945. Camerele, mai goale așa, fără prea mult mobilier. Cred că l-au păstrat pentru odăile sultanului:) Într-o sală cântau unii, un fel de corul bisericii iar în alta erau ateliere de tot felul. În rest diverse încăperi prin care turiștii treceau, părând extrem de interesați, însă eu ca o profană ce sunt, nu am fost în stare să apreciez locul la adevărata lui valoare și m-am cam plictisit… Îl las pe Cristi să cerceteze istoria și obiceiurile și îmi iau aparatul la vânătoare de poze.
Atât de multe expresii, atât de multe emoții… gesturi reținute sau mascate, o mâna pusă pe un umăr, un zâmbet fals, unul din suflet… Îmi reglez aparatul și curge cadru după cadru în soarele blând al dimineții. OMG… aș putea face asta toată ziua… Mă pierd cumva în mulțime încercând să prind din spate doi javanezi stând la taifas… This is life, my friend… Curge cu fiecare minut și nu putem decât să admirăm și să apreciem…
Mă culege Cristi de după o ferigă, unde prinsesem un unghi bun, și o luăm per pedes înspre Taman Sari, Castelul de pe apă. Străduțele sunt de-a dreptul o încântare. Înguste, graffiti colorat peste tot, oameni cu zâmbetul la urechi la fiecare intersecție. Pisici leneșe la fiece casă, abia clipind la sunetul aparatului meu, scootere bâzâind în trecere, zâmbete la fiecare localnic cu care ne petrecem și soarele arzător care tocmai azi s-a trezit fără nori. Bine că ieri când m-am trezit la 3 a fost înnorat! Intră urgent în stare de autoapărare sistemul meu și deja mă gândesc ce insolație sănătoasă oi face. Ajungem la Taman Sari. Castelul nu este atât de bine întreținut cum aș fi dorit, însă chiar și așa are un farmec aparte. Micuț, cu un iz cochet, construit în jurul unei piscine, are o grămadă de cotloane și ferestre prin care razele soarelui țes pânze de umbre și culori. Trei tinere își fac selfie, iar hijab-urile lor maronii se integrează perfect pe pereții gălbejiți de timp și soare. Mă simt transpusă în timp și spațiu. La doi metri mai încolo, un alt cuplu la ședință foto. El cu un DSLR serios în mâna, pare Nikon din unghiul meu, ea cu un hijab roz, pozează cochetă. Aparatul meu începe să țăcăne. Damn… ori iau premiul de la Vasi, au ba (Vasi e proful meu de artă fotografică).
Pe când eram adâncită și mă simțeam cel puțin Leibovitz, ne abordează un grup de trei fătuțe și un flăcău. Cică sunt la facultate și una dintre temele practice la examen este să interacționeze cu străinii. Mno așa cevaaaa… Ne punem pe niște trepte, flăcăul da drumul la video și încep să curgă întrebările. De unde suntem, cum ne place în Java, dacă am încercat mâncăruri tradiționale, ce am văzut, ce ne-a plăcut. Sunt simpatice maxim și emoționate. Când nu mai știu ce să ne întrebe se uită în telefon unde au trecută tema. Ușor, discuția deviază de la Indonezia la România. Ce temperatură e la noi, dacă avem haine tradiționale, ce mâncare tradițională avem. Ne distrăm și noi când le povestim de ițari, opinci, ie, căruță și sarmale. Mai exemplificăm cu poze din Google, doamnez’ mulțam pentru internet. Încheiem interviul, facem și două poze cu ele pentru posteritate și o tăiem din Taman Sari, pentru turul cu bicicleta.
Acest articol face parte din seria Indonezia. Dacă vrei să citești toate capitolele și întreaga aventură, dă click AICI.