Cu bicicleta de la palat la bordei
Facem până în zona rurală a orașului Yogyakarta vreo jumătate de oră cu Grab-ul. Ușor dispare aglomerația, traficul și își fac apariția lanuri de orez, porumb și căsuțe mici cu acoperiș din frunze de palmier. Din ăla din care mi-am împletit eu degetele zilele trecute. Ne lasă taxiul și o luăm pe jos înspre locul de unde începe turul.
Cică Cristi “de ar vedea maică-mea și maică-ta pe unde umblăm cred că nu ar mai sta chiar așa liniștite”. Mă umflă râsul și completez “mai bine le trimitem poze de la hotelurile de 5 stele”… mă rog, cred că o să mi-o iau după ce o să citească amândouă capitolul ăsta… Well… riscurile meseriei. O să fiu curajoasă și îmi închid telefonul 🙂 Ajungem în curând la Batik Museum Gallery, de unde urma să începem turul. E amiază și totul e scufundat într-o liniște mormântală. Vis-a-vis o doamnă are deschis un mic ABC. E ca pe vremea răposatului la noi: suc la plic, șampon la plic și tot felul de băuturi colorate, care arată tare radioactiv. Ne înțelegem prin semne, cumpărăm niște apă, mulțumim ălui de sus că e îmbuteliată și trecem drumul, că tocmai ne sosise ghidul.
Ne luăm în primire bicicletele și o luăm la pedalat. Tare vă indic să faceți turul ăsta, dacă vă hotărâți vreodată și ajungeți în Yogyakarta. Ghidul ne poartă prin culturi de orez de un verde orbitor, lanuri de porumb aurii și plantații de palmieri înghesuite între case. Traversăm sate cu case de bambus, unde copiii se joacă încă în stradă și ne fac cu mâna. Zâmbete până la urechi ne petrec și lumea se uită la noi, cam cum ne uitam noi la nemții ce aterizau vara în Alba Iulia și ne dădeau gumă de mestecat. Din aia rotundă. Hallooo miss, haloooo, se aude în urma noastră… Cel puțin Angelina mă simt pe ziua de azi. După atâtea selfie-uri și interviuri și holbat lumea la mine, mă duc acasă și încep să fac cu mâna la lume din Logan 🙂
Ne oprim să vedem și noi cum se face cărămida. Manual tot. Săpat pământul, amestecat cu apă, pus în forme, uscat, ars, stocat. Ce vorbești… Handmade! Alte lanuri se aștern, evităm o grămadă de pui, găini și rațe. Ne explică ghidul că satele prin care trecem au fost dărâmate la cutremurul din 2006. Tot ce vedem sunt clădiri noi. Tot de atunci au fost alocate fonduri de la guvern pentru asfaltarea drumului, reconstrucția podurilor și pentru achiziția a două capre, ‘nșpe găini și două oi per familie. Cumsecade guvernanții, zic eu. Ne oprim mereu să facem poze. Parcă nu mă mai satur de verdele ăsta… Ajungem după vreo două ore la locul unde sunt înmormântați sultanii din Yogyakarta.
Aflăm că deși Indonezia este republică cu președinte, guvern și tot tacâmul, regiunea Yogyakarta este mai specială în sensul în care este recunoscută ca sultanat, având și sultan din ăla adevărat și este oarecum independentă în interiorul țării. Puterea se transmite de la tată la fiu, sau frate. Deși acum cică e cam nasol, că actualul sultan are cinci fete și o singură nevastă. Și nu vrea să își mai ia alta, ca să procreeze și un urmaș de sex masculin. Situația devine tricky, pentru că în mod normal puterea ar fi trebuit să fie preluată de fratele sultanului din Yogyakarta, însă actuala nevastă e destul de înfiptă și l-a combinat să schimbe legea, astfel încât fiica lor cea mare să poată prelua sultanatul, deși e femeie. Partea cu sexul feminin nu ar fi o problemă prea mare, că Javanezii sunt destul de pașnici și toleranți, atâta doar că domnișoara în cauză nu prea e iubită de popor. Umbla vorba că are figuri. Și acuma cică e zarvă mare la palat, frații s-au sfădit și cred că nu mai iau masa de Paște împreună… treburi de regalitate, ce să mai zic.
Oricum, ca să vedem mormintele trebuie să urcăm niște trepte și zice-se că dacă îți pui o dorință, numeri treptele când urci, iar la coborâre îți da același număr, ești numai bine 🙂 Mă uit în sus, mă ia disperarea… tulai Rozi, da multe scări au mai pus ăștia… Mno hai…1,2,3… Am ajuns… 409 la mine. 409 la Cristi. Suntem bine. Ne tragem sufletul, schimbăm două vorbe cu un australian, ne ajunge și ghidul din urmă. O privire stânga, una dreapta și cam atât pentru că chiar în sanctuar nu ai voie să intri și gata. Hai la vale…1,2,3…am ajuns… 417. Damn! Undeva am bulit-o. Sper să își fi pus Cristi aceeași dorință ca mine, că lui i-au ieșit tot 409.
Ne luăm din nou bicicletele în primire și în lumina caldă a apusului trecem din nou pe lângă lanuri de orez, femei cu pielea măslinie și coșuri cu fructe pe umăr, țipete de copii și priviri curioase care ne urmăresc. Haloooo misss… Terminăm turul la același Batik Museum. Schimbăm date de contact cu ghidul, ca să avem o pilă pentru data viitoare, ne dăm unul altuia follow pe toate rețelele de socializare și duși suntem.
În taxi, pe măsură ce ne afundăm din nou în traficul haotic, închid ochii și îmi amintesc de studentele de la Taman Sari, de hijaburile maronii, de lanurile de orez și copii cu zâmbetele largi. Haloo miiissss…
Acest articol face parte din seria Indonezia. Dacă vrei să citești toate capitolele și întreaga aventură, dă click AICI.